Ma sperie faptul ca ceea ce poate merge gresit cel mai probabil asa va merge. Dar aici ne este familia, aici ne sunt prietenii, oamenii carora le poti spune „Multumesc!” in romaneste. Aici mai sunt inca atat de multe de facut.

Capitolul VIII

Capitolul VIII – La vremuri disperate… *(partea intai)*

Lars nu ajunsese. Clar nu era stilul lui sa intarzie. Ceva i se intamplase, si cu siguranta nu era de bine. Daca nu a fost prins de fratie sau politie, in timp ce-i dadea noutatile lui Olzon, inseamna ca in sfarsit a scapat cumva din mizeria asta, si ne-a lasat singuri. Trist.

Acum avem dreptul sa-l lichidam. Ce placut sentiment; sa stii ca poti face orice rau cuiva. Daca ar fi dupa mine, eu as face ce vreau oricui. Multi ma considera o persoana sadica, insa eu stiu ca ei sunt doar ipocriti. Orice om isi doreste asta. Sa poti controla o piatra, un obiect, un lucru, asta poate oricine, insa o fiinta umana, un spirit intr-un trup, asta deja depaseste limitele banalului, iar eu inspre acolo tind. As vrea sa pot fi pentru o zi papusarul intregii planete. Dansul lor lipsit de importanta, m-ar plictisi teribil, astfel m-as dezice rapid de-a joaca de Dumnezeu.

E  trecut de amiaza, insa soarele nu zambeste de nicaieri. Un tablou cenusiu, ce-mi place. Urmeaza sa se intunece, iar noi sa intram in actiune. In sfarsit, ceva actiune adevarata. Voiam sa termin treaba si sa-mi pun milioane de intrebari. Ce urma sa fac dupa ce Matheus moare, habar nu am.

Arunc cateva priviri in jur: Maria se rujeaza. Rujul ei rosu inchis, un rosu sangeriu, placuta nuanta. E complet distrasa de la ce se intampla in jurul ei, prea concentrata sa nu greseasca. Ii sunt alaturi, legatura noastra trecand deja intr-un metaunivers, asa ca o fixez cu privirea. Nu suport icnetul scos atunci cand rateaza ceva, fie ca e vorba de ruj, oja, unghii sau par.

Joseph e asezat pe cafenea. Imi intoarce privirea imediat, si resimt din nou acel fior ciudat. Ii zambesc din plin, ii fac cu mana, dar ma grabesc sa-mi mut privirea.

John priveste in jur nelinistit, probabil dupa Lars. E singurul care inca il mai asteapta. Probabil o face, fiindca e sigur ca nu va veni. Astfel, va putea oricand sa-l scoata din joc si sa preia controlul.

Jimbo vorbeste cu noul lui prieten, Stanislav. Un rus cu o apucatura ciudata, cu o freza desprinsa dintr-o revista de moda noua, insipida. Tine in mana o husa pentru chitara, ceva mai mare pentru un asemenea instrument. Cu totii stim ce se afla acolo. Arma cu luneta, pe care, in regim de urgenta, chiar el o va folosi. Tot din ea, a scos cateva pistoale de mana. Unul s-a dus la Joseph, altul la Jimbo, al treilea la John si ultimul la mine. Rusnacul si Maria au ramas fara. S-a scuzat fata de foarte buna mea prietena, spunandu-i ca atat avea pe stoc la acel moment. Recunosc, inteleapta, dar totusi foarte periculoasa ideea lui Jimbo, de a-si aduce aici tovarasul. Din cate ne-a tot spus el, in decursul anilor, Stas, asa cum il “alinta”, i-a fost mereu de incredere. Cu toate astea, nici el, si nici noi, nu putem sti daca el joaca inca de partea noastra. Nu-i stiu conexiunile cu fratia, nici nu il cunosc. Se pare ca John il stie, din moment ce i-a amintit de un pariu pierdut de micutul nostru berlinez. In treacat, in timp ce ne facea cunostinta, i-a spus Mariei pe un ton relaxat ca seamana cu Anni-Frid, pe semna ca e infipt in treaba noastra. Maria i-a raspuns scurt, cu un zambet si o miscare dezaprobatoare din cap.

Ma intreb daca asa se imbraca de obicei. As numi totul extravagant, asa cum s-ar cuveni intr-un context complet diferit de conduita obligatorie a fratiei. Cu toate astea, am sa-l incadrez mai simplu . Are niste jeansi de un bleu deschis, tipator, cu pete albe. Are un pulovar tricotat manual, gri, recunosc acesta e frumos. Poarta niste botine avangardiste, cu iz parisian. E o prezenta placuta. Are ochi verzi, e inalt cam cat Jimbo, iar mainile ii sunt neobisnuit de lungi, ca ale unui pianist. E tuns ciudat, din nou, neobisnuit pentru banalul zilelor noastre. Este aproape ras in parti, dar are o coama ciudata care ii brazdeaza fruntea, pana pe partea invizibila mie, din unghiul in care privesc, a capului.

-A trecut ora stabilita.

In sfarsit, matahala se intoarce cu fata la noi, si culmea, ne vorbeste. Cu vehementa in glas, insotitorul lui il urmeaza la vorba:

-Deci, putem pleca ?

Ce accent ciudat. Un prieten britanic nu putea gasi si Jimbo ? Imi infatisez un zambet in coltul gurii si ii raspund, intr-o soapta perfecta, pe care am inteles-o doar eu:

-Plecam, nu-ti fa griji, o sa devii si tu util imediat, puisor.

Chicotesc de-a binelea. John se uita la mine si drept raspuns imi adreseaza strambatura caracteristica, desprinsa din desenele alea vechi.

-Ti-ai gasit si tu cand sa razi.

-Ce pot sa spun, face bine la ten.

Inca un zambet. De data asta pare chiar enervat, asa ca ma opresc. Imi strang mainile la piept si-i invit pe “tovarasi” la drum. Primul care vine cu ideea, e tot John. Previzibil, deja inocent. Il opresc inainte sa-si inceapa monologul plicticos.

-Te deranjeaza cumva ?

-Deloc. Hai gata.

-Asa ziceam si eu. Toata lumea, urechile la mine.

-Deja nu-mi place.

Era pentru prima data cand il auzeam pe Joseph pe ziua de astazi.

-Eu fara Lars nu ma misc de aici. Dati-mi o ora si-l gasesc, si asa e inca devreme.

-De fapt, e tarziu. A intarziat, iar asta nu e o scuza. Stii foarte bine ce se intampla, iar daca te duci dupa el, crede-ma, nu te opreste nimeni. Nici macar nu vom striga sa te intorci, insa tot ne vei simti prezenta.

-Ai trage tu in mine, John ?

-Bineinteles.

Si-a dat ochii peste cap si a folosit acelasi ton libidinos, cu tenta glumeata. Ma lasa indiferenta. Joseph ii ridica o spranceana, in semn de dispret, iar cu un ton sec si indolent i-o taie:

-Atunci, bine.

-Deci pleci ? Deja parca e mai bine.

-Ai vrea tu, piticel. Liniste si hai la treaba. Iti rezerv si tie un loc pe mica mea lista, alaturi de Matheus si Lars, promisiune.

Ce meticulozitate inedita pentru Joseph. De obicei, pentru el, lucrurile vin natural. Imi pare destul de tulburat in spatele mastii lui de om inert, incapabil de raspuns la orice stimul. Amestecul lui perfect de indiferenta si pasiune, asa cum spunea Lars despre el, se clatina. Directia insa imi era imposibil de descifrat.

S-a ridicat de pe banca si l-a fixat pe John. A incruntat sprancenele, pana ce adversarul lui a clipit de cateva ori, nervos. Si-a mutat latent privirea in neant, asteptand ordine. Era un bun conducator, dar nu ii placea responsabilitatea si nici puterea.

-Plecam inspre bordel in grup. Asteptam pana se face intuneric si lovim. Scurt. Fiecare isi stie pozitiile, astfel ca nu ne ramane de stabilit exact decat modul de actionare. Oricum, vreau sa fie rapid si curat. Fara urme, fara zgomot. Daca de dimineata, niciun ziar nu va scrie nimic despre escapada nocturna a respectivului mediocru in societate, atunci va promit o cina in oras. Nu o sa incingem nicio teava fara rost. Vom folosi filarea, pentru a ne asigura ca Matheus e si in noaptea asta in acelasi loc. Vom lua doua masini. Eu si Maria vom face rost de ele, si plecam imediat. Cu mine ii iau pe Jimbo si Joeseph. Bolerschwitz, tu o sa stai langa rusulica tot timpul. Din masina, pana in momentul in care ne luam la revedere. Il cunosti deja, astfel ca nu o sa aveti probleme de comunicare. Ne-am inteles, pisoiasi ? Maria, tu ii iei pe ei doi. Stam la distanta unii de altii, pana la semnal. Ca semnal, vom folosi tot masinile, anume atunci cand Matheus va intra in cladire, eu voi trece pe langa voi. Joseph si Jimbo, lichidati mai intai paznicii care se plimba, eu voi fi in spatele vostru tot acest timp. Cu cat va intrebuintati mai putin, cu atat mai bine. Daca puteti trece neobservati, e perfect. Nu uitati: nu facem risipa ! De nimic. Nici de timp, nici de gloante, nici de idei !  John, tu o sa-l duci pe Stanislav asta al vostru in pozitie de tragere. Care e pozitia, stabiliti voi trei, imediat ce ajungem acolo. Cert e ca va fi undeva la intrarea din spate. S-ar putea sa nu avem acces la blocul unde voiam sa-l ducem pe Lars, asa ca alegeti altul. Maria va fi cu voi doi. Cand ati ajuns, tu ramai cu rusu’, si te asiguri ca nu incearca vreo miscare stupida. Suntem echipa de elita a fratiei, deci nu ne permitem greseli copilaresti. Imi pare rau pentru tine Jimbo, daca te simti jignit, sau pentru tine Bolerschwitz, daca te simti folosit la mica turatie, dar atat ne permitem. Nu uitati, rapid si curat. Cand ati gasit locatia, Maria cobori si ii anunti pe cei doi. Pana aici, totul e rutina. Dificil va fi sa atragem atentia suficient de mult, cat sa-l lichidam, fara complicatii. Nu uitati ca singurul nostru avantaj este surprinderea din ochii lui, cand ne va vedea, si trebuie sa ne asiguram ca merge cu ea pana in iad.

Desi redundant de ceva ani, reiau si eu: nici prea zgomotosi, nici prea subtili. O interventie prea putin energica, de tip felina ne va lichida rapid, unul dupa altul. O sa avem doar cateva minute la dispozitie. Joseph, tu intri in cladire si il scoti afara. Pastreaza pistolul la tine, drept momeala pentru idioti. Astfel, or sa considere ca nu mai reprezinti niciun pericol. Te folosesti de farmecul tau, si convingi pe cineva din cladire sa il cheme afara, fara sa te trimita pe tine inauntru. Nu-ti va fi usor, asa ca pregateste-te.

-Ori asta, ori pot intra direct in cladire si-i ciurui singur teasta. Gandeste-te, poti pleca deja acasa, faci o unghie, poate te mai speli si tu pe cap, recunoaste ca ai nevoie.

-Si crezi ca mai iesi de acolo ? L-am taiat scurt. Hai fi inteligent si tu odata si asculta-ma pana la capat.

-Jimbo, cat timp el e in cladirea obiectiv, noi ne asiguram ca nu se prinde nimeni de mica noastra schema. Iar cand zic asta, ma refer la toate eventualele cadavre si semne, de la amprente pana la pasi pe asfalt. Vom fi unul in preajma celuilalt, dar niciodata lipiti, exact ca hotii de buzunare. Cand iese Joseph, noi doi o tulim spre masina. Joseph, ne astepti. Vom veni rapid dupa tine. John, te desparti amiabil de noul nostru prieten. Daca e cuminte, il lasi liber. Glumesc, dar ai grija. Voi plecati rapid, cu masina voastra, de preferat fara el. Ne vom desparti. Fiecare isi alege drumul. Din momentul in care Matheus e mort, ne intalnim aici in fix 96 de ore.

Sper sa il gasim acolo, daca nu apare, anulam, iar din acest moment, ne intalnim aici din 24 de ore. Iesirile vor fi individuale si pe propria raspundere. In ambele cazuri, functioneaza legea eliminarii.

Intrebari ?! Nu ?! Perfect ! La treaba. Este ora 16:49. Maria, alege una din parcarile din cartierul de blocuri noi.

-P6.

Mi-a raspuns scurt, cu ochii in ceasul ei de mana. Clasic, vechi, primit de la parinti.

-Perfect. Eu iau P9. Ultima. Jimbo si Joseph, ma asteptati in P8, in fata blocului ala rosu, brodat cu caramizi. Soro, avem fix o ora pentru treaba asta. Alege ceva mic si rapid, si nu uita pentru ce ne platesc. La cel mai tarziu 18, sa fii la bordel.

Magistral. Cu totii ascultasera in tot acest timp. Eram mandra de mine. Diferit de Joseph, iubesc sa conduc, sa am puterea. Admit, ma pricep de minune. Eu nu am nici infantilismul lui Lars, ori greutatea lui Jimbo. Nu ma impiedic in detalii ca Maria si nici nu sufar de paranoia ca John.

Am aruncat cateva priviri in jur, sa ma asigur ca nu ne fileaza nimeni si am plecat prima, ca si cum nici nu i-as cunoaste pe restul. Faptul ca atat fratia, cati si politia, nu facusera vreo miscare pana acum, iar ca noi ne puteam plimba nestingheriti prin intreg orasul, ma frapa. Eram subestimati, iar asta ii va costa. Plata va fi in sange, hihi. Aveam fix o ora sa iau ce aveam nevoie si ma intrebam daca o sa gasesc. Un clasic Audi sport, negru, ar fi rezolvat de mult dilema.

In drumul scurt pana la parcari, mai putin de un kilometru, in minte imi revenea obsesiv aceeasi intrebare: Oare tot planul meu va avea fisuri ? Imi era imposibil sa realizez daca am omis ceva, si cu toate astea, parca parea prea usor. Cand imi aminteam ca faceam pentru prima data o misiune fara Lars, povara pe umerii mici imi devenea si mai grea. Ma intrebam daca Stanislav va fi in stare sa-l doboare pe Matheus. Sub tragaciul lui atarnau atatea vieti. Stalin spunea ca moartea unui om e o tragedie, dar ca moartea mai multora, e doar statistica. Iar eu facusem destule victime cat sa-mi realizez propriile tabele, fara sa-mi pese de tragedia nimanui. Era pentru prima data cand simteam ca ma apasa constiinta. Nu de mine imi era frica, sunt prea puternica pentru a ma dobori un berlinez cu o armata de gorile pe urme, dar soarta singurei mele familii insemna ceva.

Am realizat ca aberez in timp util, cat sa nu trec de cartierul asta bosumflat. Cateva piese deja imi faceau cu ochiul. Mersesem in tot acest timp fara sa privesc in urma, fara sa ma uit dupa cei doi din urma mea, sau dupa posibili urmaritori. Oricum, eram constienta ca nu avea ce rau sa mi se intample. Am privit de cateva ori in jur, pe varfuri, apoi am inceput sa ma plimb, tiptil-tiptil, ca o pisicuta nesigura pe pasii ei, pusa sa aleaga din atatea mancaruri delicioase. Mi se scurgeau ochii dupa cele cateva masini clasice, minunate, insa inutile. Intre doua dintre ele, am vazut exemplarul perfect. Era un Ford rosu, nou. Modelul fusese scos in productie de serie cu putin timp in urma, iar asta il facea si mai atractiv. Se afla pe singurul rand ocupat pe de-a intregul din toata parcarea.

L-am privit lung, am ridicat o spranceana. Am umezit usor buzele, apoi am pasit spre el. Era flancat in apropieri de doua masini total diferite. Un Rolls de colectie si un Wolksvagen dintre cele mai vechi, ambele prafuite.

M-am apropiat de portiera soferului si am incercat clanta ca si cum masina mi-ar fi proprietate. Incuietoarea era un model mai nou, si recunosc, nu stricasem niciunul din seria lui pana acum. L-am verificat in paralel cu degetele, apoi am aruncat o privire in interior. Nimic special. O masina moderna, scumpa, straina. O tapiterie curata, semn ca masina nu fusese achizitionata de cu mult. Am scos din geanta o clama de par, dand senzatia oricarui privitor ca-mi caut cheile. Desi o gasisem rapid, stiind cu exactitate unde ii e locul, am prelungit putin suspansul. M-am lasat pe genunchi si am introdus micuta bucata de sarma in butuc. Cu cealalta mana l-am prins si am rasucit clama la o suta optzeci de grade. Fara sa dea vreun semn cum ca ar ceda, am aruncat priviri in ambele sensuri, cautand un raspuns rapid. Metoda clasica nu functiona, iar eu n-aveam timp de experimente. Am scos ciocanelul primit cadou de la Anni-Frid cu ani in urma, proprietate a politiei, si am lovit butucul scurt. Am scos clama si am inserat-o din nou. Un sunet scurt s-a auzit din interior. Am invartit si am deschis. Marcasem. Degetele mele mici, isi dovedisera din nou valoarea. Portiera s-a deschis si odata cu ea, o intreaga suita de posibilitati. Mi-am infranat dorintele si am refolosit clama pentru a deschide capacul de sub volan. Am taiat cele doua fire de alimentare cu dintii, apoi am facut contactul necesar cu unul dintre ele. Motorul a pornit cu un sunet ragusit. Timp bun, dar nu record. Portiera imi pierduse cateva secunde pe drum, astfel ca trecusem bine de un minut. Am folosit o bucata de banda pentru a izola si lipi firele. Odata capacul pus la loc, eram gata de drum. Partea cea mai amuzanta pentru mine, era ca din nou conduceam fara carnet. Am iesit din parcare cu cateva manevre stangace, dar fara probleme. Am virat la stanga, inspre locul de intalnire cu baietii. Trecuse deja de cinci si un sfert, asa ca trebuia sa ma grabesc. Urasc presiunea ceasului. Lupta cu timpul este intotdeauna, pierduta din start.

I-am intalnit pe cei doi undeva langa locul stabilit. Nici nu m-am deranjat sa-i caut la blocul cu pricina, stiind ca Joseph nu va accepta vreun ordin de la mine intr-un detaliu atat de exact. Pareau linistiti si gata de actiune.

 

Capitolul VIII – … Masuri disperate *(partea a doua)*

 

O lupta acerba. Un sinistru dizgratios, prea linistit sa te infricoseze, dar care face aerul irespirabil. Un duel ca la scrima. Momentan, ne privim in ochi. Acalmia a acaparat atmosfera. Ultimele momente de concentrare. Orice secunda conteaza. Va fi o singura runda, promit s-o iau din prima din voleu. In dreapta mea, un fost colaborator, un actual prieten. Recunosc, prezenta lui ma linisteste. E la fel de cand l-am cunoscut. Aceeasi privire de asasin lipsit de constiinta. Aceeasi constitutie de gigant. Niciun semn de slabiciune. O adevarata forta a naturii, pregatita sa-si dezlantuie urgia.  In fata, borduri si asfalt gri. O dupa-amiaza rece, a unui aprilie sumbru. Ma ridic si privesc in jur, tic mai vechi. Strazile sunt nepopulate, pustii, oamenii cautandu-si culcusurile odata cu apropierea serii, obicei berlinez vechi de sute de ani. Cativa trecatori razleti imi arunca priviri pline de precautie. Un semn bun, inseamna ca sunt din nou in forma. Ma simt plin de viata, pregatit de actiune. Linistea din jur tradeaza calmul dinaintea furtunii. Inchid ochii si reflectez, pun in balanta ce am si ce-mi lipseste. In afara de vechiul meu amic, totul pare in ordine. Echipa e din nou in miscare, Annette trebuie sa soseasca din clipa in clipa. Sunt singurul ce si-a gasit deja scop dupa ce terminam aici. Prietene, iti promit ca in urma nu ramane nimeni. Iar tie Olzon, am sa-ti pun cu mana mea coroana pe frunte. Pe fruntea ta, aia de starneste invidie intr-un parbriz.

-Cine a trimis-o, ba fratica, pe aia dupa masina ?

-S-a trimis singura. Stai linistit, apare imediat. E destul de inteligenta sa realizeze ca nu o s-o astept unde mi-a spus ea.

A aparut intr-un final, cam tarziu dupa gusturile mele. Recunosc, imi place sa intarzii, practic des acest viciu, dar pretind intotdeauna ca il tin sub control. Daca asa avea de gand sa apara cu iesirea mea, dubiile incoltite in mintea mea, prindeau deja radacini. Era tot ce avea nevoie adversarul in acest haos controlat de o forta superioara noua.

A parcat un Ford rosu, o culoare pentru care are slabiciuni, si a coborat gesticuland nervos. Parea plina de energie, contrastul dintre noi si ea fiind destul de mare. Aveam de gand sa tac si sa o las sa termine, desi imi era dificil sa-mi repugn gandurile despre masina. Cunosteam modelul. Era suficient pentru ce aveam noi nevoie, dar arata oribil. Am ridicat usor doua degete, intr-o reminiscenta a sechelelor lasate in urma de anii petrecuti in scoala, pentru a o intreba de ce s-a chinuit la un model atat de nou, insa m-a respins brutal.

-Aici v-am spus eu sa asteptati ? V-ati gandit mult ?! Sunteti inconstienti, deja am intarziat, iar voi stati ca nesimtitii in fata blocului. Mai bine va tragea careva un glont in cap, si scapam dracului ! Acum eram deja la treaba mea.

-Usor dom’soara. Fa liniste. Asculta macar ambientul. Nu uita, ca tu ai intarziat.

Era prea mult pentru Annette, zambetul afisat de Jimbo a umplut paharul. M-am decis sa-i curm scurt.

-Linistiti-va amandoi ! Jimbo, tu conduci. E 17:34, deci avem vreo patruzeci de minute sa ajungem. Cunoscand-o pe Maria, sunt sigur ca nici nu s-a decis asupra modelului, si stim bine, ca manutele ei nu ating orice stift. Asa ca in masina, avem de vorbit.

-De acord, a replicat Jimbo, pe un ton pitigaiat.

Annette si-a curmat cu greu furia. A decis sa fie din nou cea care cedeaza, si m-a urmat in masina. A intrat in fata, in dreapta soferului, a deschis oglinda din plafon, si a inceput sa se rujeze. Acelasi rosu, identic cu cel al masinii. As fi vrut sa am ocazia s-o intreb daca vrea sa se asorteze cu nuanta masinii, dar altceva imi statea in cap. Jimbo a intrat ultimul in masina, intinzand mana dreapta dupa chei, fara s-o priveasca in ochi, cu privirea in fata.

-De unde ai tu impresia ca as avea cheile ?

-O clama vreau, nu chei. Te rog.

Annette a deschis plina de delicatete gentuta ei maro, iar din ea a scos o micuta bucata de sarma. Imi era imposibil sa inteleg cum incap atatea lucruri intr-un spatiu atat de mic.

-Iar tu ai impresia ca vei deschide un motor folosind o clema ? Joseph, da-mi doua motive pentru care l-ai pus pe el sa conduca.

-Am carnet. Iar tu da-mi doua motive pentru care stai cu clama aia in mana, in timp ce eu astept cu mana mea intinsa.

-Poftim ! Pariez ca rupi clama in interiorul contactului.

-Iar daca nu e asa, mananci sarma ?

Annette a intors privirea in oglinda portierii, oftand, simtindu-se deja insultata. O astfel de conversatie era sub nivelul ei de inteligenta, despre care mereu credea ca e prea ridicat.

Disputa celor doi mi-a dat suficient timp sa-mi calculez cuvintele. Ajunsesem sa simt lipsa celor doi, Lars si Anni, dar era doar o situatie de moment.

-De unde stiu eu ca rusul trage in Matheus si nu in mine ?

Am rupt tacerea intr-un glas neuiniform, prea speriat pentru mine. Presiunea din voce mi se citea ca raspunsul unei ghicitori, afisat invers pe pagina unui ziar. Miscarile meticuloase, dar lipsite total de gratie ale lui Jimbo s-au oprit subit. Gigantul si-a intors privirea spre micuta cu origini nobile. Am atintit privirea in fata, cu mainile inclestate la piept. Cei doi au inghetat privindu-se. Imi fusese de ajuns un gand, pentru a le rupe bariera.

-Am sa-l aduc afara, in pozitie de tragere. Eu nu voi avea aparare. E posibil ca Matheus sa mai ia pe cativa dupa el. Nimeni de la bordel, teoretic, nu ma stie, astfel incat sa-l trag afara imi va fi oarecum simplu. Rusul va fi in pozitie de tragere, cu tinta perfecta pentru amandoi. Daca era Lars, stiam clar in cine trage, acum… Prin urmare, repet, cum stiu eu…

Pe fata lui Jimbo incoltea zambetul, asa ca m-am oprit aici. Teoretic, astfel de ganduri nu le-as fi expus in fata lor, dar dupa cum am spus, era o situatie de moment.

Annette a ridicat o spranceana in semn de dezgust la afisul lui Jimbo. Si-a amintit subit de starea ei anterioara, preferand s-o imbratiseze. Jimbo s-a intors cu privirea in parbriz. A infipt de cateva ori sarma in contact, scotand-o de fiecare data, protejat inca de ghinion. Intr-un final a pornit si motorul, numai dupa ce s-a chinuit cateva secunde sa intoarca clema, bagata in locasul potrivit.

-O fac eu daca vrei. Mie nu mi-a frica.

Nu stiam daca o spunea din marinimie, sau din fanatism pentru fratie, problema era ca nu ma ajuta deloc.

-Nici mie nu mi-e frica. Dar daca rusul ma impusca pe mine, sau pe tine, si il lasa pe Matheus liber ?

-Il avem pe John langa el, cu pistolul la cap.

Analizase destul de bine gandul, cerebrala ca intotdeauna.

-Nu e bun. El nu are de unde sa stie daca Stas strage unde trebuie, sau nu.

-Atunci nu ai de unde sa stii, cum nici noi toti nu avem de ales.

Ireprosabila logica pentru o bruta.

-Corect. Nu am de unde a sti. Atunci, ramane cum am stabilit.

Era tot ce avea nevoie Jimbo. S-a incadrat atent pe banda si a pornit la drum. Pierdusem inca un minut pretios, asa ca timpul lucra din nou, impotriva noastra. Aveam maximum o jumatate de ora, sa gasesc o solutie si o idee pentru atragerea sconcsului din vizuina. Situatia se imputea destul de rau.

Asa cum ma invatase experienta, primul lucru de care aveam nevoie, era o motivatie pentru toate actiunile mele. De ce eram acum aici, cine ma adusese si pentru ce aveam de gand sa-mi pun viata in pericol, pentru a mia oara.  Tot ce incepuse cu un fragment de idee, se transformase in milioane de particule ale unui gand, oricum incomplet.

Annette s-a cufundat in scaunul din dreapta soferului, cu gandul in cu totul alta parte. Fara contact vizual, imi era imposibil sa stiu daca se gandeste la problema mea, sau daca deja gandul ii zburase in alte colturi ale imaginatiei ei bogate.

Trecand dintr-un bulevard in altul, de pe o artera pe alta, stop dupa stop, ne apropiam de cladirea, in jurul careia, speram ca voi incheia ultima misiune pentru fratie. Incercam sa gasesc o motivatie pentru actiunile mele, insa peisajul sumbru imi fura mereu atentia. La intersectia dintre Mozart Strasse cu bulevardul pe care se afla facultatea de medicina, am zarit pe trecerea de pietoni un batranel imbracat subtirel, cu o sapca alba in cap. Mergea ajutat de un baston, semn ca ajunsese la ultima faza a ghicitorii ce l-a impins pe sfinx catre suicid. Privindu-l cum incerca sa ajunga de partea cealalta, la “liman”, am primit primul raspuns al intrebarii mele. Aveam nevoie de un viitor, iar fratia mi-l asigurase. Castigasem suficient cat sa pot trai linistit restul zilelor, pana cand, cu putin noroc, voi ajunge si eu ca respectivul batranel. Aveam nevoie doar de o iesire din fratie, iar Matheus mi-o oferea pe cea din dric, pe cand Anni-Frid avea de gand sa stea de partea cealalta a intersectiei, asteptandu-ma in imaginarul meu viitor perfect. Apoi, mai era si Lars, evident. Principala mea calitate, inca de cand m-am cunoscut, a fost, contrar a ce spun multi, altruismul. O imagine egoista asupra peisajului privit din ansamblu, ar fi dovedit ca Lars ma abandonase. Aveam nevoie de el, si el de mine, insa el alesese sa dispara intr-unul dintre cele mai importante momente ale noastre. Pe de alta parte, lui ii datoram mult. Daca nu ar fi fost el, eu probabil as fi fost un contabil, un inginer sau un simplu proiectant de case. Cu nevasta, cu un copil ce descifra tainele mersului biped. Iar eu asta nu mi-am putut-o imagina niciodata. El m-a luat alaturi de el in organizatia asta blestemata, din care nu mai puteam iesi. Mi-a oferit sansa unei vieti mai bune, iar eu, in sinea mea, ii eram inca dator, prin urmare, nu-mi permiteam liniste pana nu-l voi vedea sau nu-i voi cunoaste cu exactitate starea. Fie intr-o groapa a unui cimitir, fie pe o plaja de prin State.

Am sperat mereu, chiar si in cele mai grele momente ale scurtei mele incursiuni in real, ca la un moment dat, voi primi o scrisoare din partea fratiei, ce m-ar fi informat despre iesirea mea la pensie. Apoi, intr-o ceremonie fastuoasa, mi s-ar fi citit onorurile, medalia mi-ar fi fost atarnata de gat de catre un stab si as fi fost eliberat din functie. In schimb, primisem deja, sute de nopti nedormite datorita misiunilor interminabile, al stresului si al orelor lungi petrecute prin saloanele insalubre de refacere ale fratiei. Desi au incercat de atatea ori sa ma scoata din joc, rezistasem cu stoicism, iar acum ma vedeam pus cu pistolul la tampla. Nu era o premiera pentru mine, insa era prima data cand simteam ca infrunt uraganul singur.

Jimbo a ramas concentrat asupra sofatului tot drumul. Annette cufundata in scaun, a intetinut tacerea asternuta sub plafonul bej al masinii sport.

-Daca nu apare Matheus in seara asta ?

Annette a rostit cuvintele chicotind, apoi a izbucnit intr-un ras isteric.

-Stai calm, a continuat ea, rusu’ ala nu e in stare sa traga deloc, nici in tine, nici in ala. In cel mai rau caz, trage si rateaza, tu bati malacii si ai plecat in treaba ta.

Un zambet mi-a incoltit pe fata.

Ajungand la doar doua strazi distanta, Jimbo a franat brusc, lasand in urma fum si urme de cauciuc incins pe asfalt. Atat eu cat si Annette l-am privit curiosi pentru o clipa, apoi ea, care fusese catapultata inspre parbriz, datorita centurii de siguranta, ramasa neatinsa, s-a inrosit de furie. A privit in fata, pregatindu-se pentru un urlet si o serie de invective, carora le masura logica. Fix in momentul cand sarja era pregatita, mana lui Jimbo s-a ridicat inspre ea, cu o miscare asemanatoare unui politist rutier, ce te informeaza ca ai facut ceva gresit…

-O intrebare.

-Sa te aud, i-am replicat eu, ferind-ul de ironia micutei din dreapta lui.

-De ce nu il impuscam direct cu pistoalele de mana, jos ?

-Buna intrebare. Te rog, Annette.

-Pentru asta ai incercat tu sa ma zbori prin parbriz ?! Inainte sa deschizi gura, macar gandesti ce urmeaza sa spui ?

-Evident.

-Fiindca, daca matahala apare acolo, si cu greu, Joseph il scoate afara, fi sigur ca nu iese singur. De tras, o sa se traga oricum. Irelevant daca Matheus iese singur, sau insotit de o armata. Dupa ce el e jos, matahalele din preajma vor intra in panica. Pentru rus, va fi imposibil sa mai traga, ei vor fi din nou pe fuga. Acolo intervenim noi. Eu si cu tine, sa il scoatem pe dumnealui. A indreptat degetul mare intors inspre mine. In plus, el nu are pistol. Lamurit, pisoias ?

-Asadar, indiferent de ce nimereste sau nu, bolsevicu’ are un singur glont ? O singura sansa ?

-Ma tem ca da.

Avea dreptate. Inca o data panica imi pusese stapanire pe oase.

-Nu aici trebuie sa ne intalnim cu Maria. Mergi tot in fata, si fa prima la dreapta. Acolo trebuie deja sa ne astepte. E 18:04

-Functioneaza eliminarea si aici ? Tare le-as tranti un glont in teasta, sa ma hlizesc deasupra hotiurilor lor.

Degajam deja furie in aer. Ma preateam pe mine insumi pentru ceea ce urma. Aveam nevoie de cinism si rabdare, daca voiam ca totul sa iasa perfect. Eram actorul principal, in prima piesa de teatru a Annettei. Trebuia sa fac impresie buna.

-Nicidecum. Unii fara altii, nu putem termina.

Jimbo a facut dreapta lent, ochii fiecaruia fiind atintiti la masinile pe care le lasam in urma. In oricare dintre ele, s-ar putea sa o gasim pe Maria zambindu-ne siret.

Am continuat drumul pana la capatul strazii, fara rezultat. Gigantul a parcat masina pe colt, dintr-o singura miscare. Parcarea lui era mai mult decat inexacta. Mi-am adunat gandurile si am deschis portiera. Am pasit cu piciorul stang afara, trecand peste prag. Am scos capul afara si privirea inainte. Ma pregateam sa ies complet, asigurat fiind ca in jur totul pare sigur, fara politie. Un claxon din spate m-a facut sa tresar speriat. Am ignorat unda de soc si am intors capul, cu mana dreapta inca in masina, in buzunarul in care se afla pistolul. Masina s-a apropiat. Un Volkswagen vechi, plin de noroi in jurul rotilor, a trecut pe langa mine cu farurile aprinse. S-a oprit fix in colt, iar din locul soferului a rasarit Maria. Ce alegere dubioasa pentru ea. Am iesit complet din masina. Jimbo a deschis geamul soferului si a inceput sa rada cu ochii la proaspata achizitie a echipei.

-Nu te mai hlizi, era singura masina din parcare.

Annette a iesit din masina rapid, fara sa o observ, tipic pentru ea. L-a privit pe Jimbo cu o spranceana ridicata, plina de ironie si dispret. S-a apropiat de Maria vorbindu-i in soapta. Eu am ales sa reintru in masina, cunoscand pe de rost cuvintele.

“Luati pozitie. Informati prin raport la locul stabilit.”

Altfel spus, Maria si cei doi din masina, vor pleca sa caute un bloc cu vedere la iesirea din spate a bordelului, care era de fapt, o cladire asemanatoare unei scoli, ce apartinea unui cetatean strain. Nimeni nu stia cum figureaza in acte respectiva cladire.  Noi ii vom astepta aici, iar odata ce Maria ne va spune ca au gasit locatie pentru Stanislav, filajul va incepe.

Annette a revenit in masina si mi-a confirmat ideea. Maria avea sa se intoarca aici, cat de curand posibil.

-Auziti la el. Rusu’ vrea sa traga cand Matheus intra in cladire.

-Imposibil, a rationat Jimbo.

-Asta i-am spus si eu.

-De ce e asa imposibil ? Era randul meu sa vorbesc fara vocea ratiunii. Era inca o picatura de frica, a carei acrete o extirpam prin cuvinte fara rost.

-Fiindca nu va sta neacoperit decat maximum cinci secunde, timp in care, oricum este in miscare. E acelasi motiv pentru care nu tragem cand apare la fereastra. Nu avem siguranta ca nimerim.

Raspunsul gigantului imi era clar intiparit in minte, inca de la intalnirea din cafenea, cand Annette a impartit indicatiile, ca o mama iubitoare. Cu toate astea, parca aveam nevoie de o confirmare, aveam nevoie sa ucid speranta, ca poate vom rezolva altfel, mai usor.

Desi mereu am fost catalogat drept un om dur, cinic, rece, acum simteam cum ma topesc, usor usor precum ceara de pe o lumanare, in asteptarea deznodamantului. Dar deja e tarziu pentru aprecieri personale. In mai putin de zece minute, Maria s-a intors la masina, si a intrat langa mine pe bancheta din spate.

-Suntem in blocul rosu, inalt, turn. Are zece etaje. Am deschis lacatul care ne oprea sa ajungem pe acoperis. Am tras cateva priviri de ansamblu.  Pozitia e perfecta, iar rusul pare in regula. A aratat arma, a incarcat-o, iar acum asteapta. John e langa el. E tare tacut, ma ingrijoreaza.

-Perfect. Filarea incepe. Asteptati in pozitie, pana in momentul in care Joseph iese cu Matheus din cladire. Incercati sa nu fiti depistati acolo sus. Daca apare cineva, printr-o pura intamplare, il lichidati fara nicio intrebare. Ne auzim la cafenea, la ora stabilita. Nu uitati ca acolo functioneaza eliminearea. Liber !

As fi vrut s-o opresc, s-o intreb cate ceva despre situatia celui mai nou membru al echipei noastre, insa era prea tarziu. Oricum, asta mi-ar fi sporit nelinistea. Cautam niste raspunsuri pe care nimeni nu le avea. In plus, nu stiam inca ce aveam de gand sa spun cand voi intra in cladire. La cat de indolent ma cunosc, urma sa improvizez ceva pe loc. Aceasta metoda, nu a dat niciodata rateu. Evident, cel ce ma invatase aceasta “tehnica” era Lars. El spunea mereu ca spontaneitatea este una dintre calitatile necesare in orice misiune pentru fratie.

Fara sa-mi dau seama cum si cand, am ajuns in fata cladirii. Aveam o pozitie aproape perfecta, camuflati de doi plopi. Eram chiar la intersectia dintre o straduta cu sens unic, brazdata de case vechi, si cea mare, cu iesiri la bulevard, cea pe care se afla bordelul.

-Este 18:16. Avem timp suficient sa examinam ce e in jur, iar tu ai timp sa-ti faci discursul, asta in cazul inconstient, in care nu ai inca nimic in minte.

-Am inteles, doamna.

M-am intins pe bancheta din spate.

-Sper ca nu ai de gand sa atipesti.

-Nicidecum. Ma treziti voi cand se intampla ceva interesant.

Am inchis ochii, linistit. Pentru prima data, imi gaseam o clipa de ragaz. Ceva imi spunea povestea nu e nici pe departe de final. Astfel, gandeam eu, ce rost are sa ma ingrijorez pentru ceea ce va urma in cateva ore ? Dupa cum am spus, eram actorul principal, deci cu siguranta pentru mine vor urma atat punctul culminant, cat mai ales deznodamantul.

 

 

 

Capitolul VII – Visare

-La tabla atunci, daca zici ca stii !

-Desigur doamna profesoara. Dar…

-Nu, nu. Nu asa. La tabla.

-Dar s-a sunat doamna profesoara.

-O, asa e, intr-adevar s-a sunat. Il rezolvi acasa si mi-l arati data viitoare ?

Sunetul clasei a inabusit raspunsul lui. Scaune scartaind pe parchet si mese tarandu-se, impinse de elevii grabiti si plictisiti, asteptand inca o pauza. Ora de matematica a trecut, inca doua si scap.

-Misca-teeee !!

Privesc in dreapta. Joseph. Nu asteapta raspuns de la mine, si ma misca singur. Stam in prima banca, la geam. Prost loc. Ne-am obisnuit cu el asa, desi m-as muta oricand undeva mai in spate.

Iese din banca prin spatele meu. Imi pare cam nervos. Nu inteleg prea mult din mimica fetei lui. O saluta pe profa, apoi zambeste trecand pe langa un elev exagerat de inalt, care tine o foaie in mana, asemanatoare cu un afis. Se apropie de mine. E o invitatie. La circ. Are un elefant si un tigru.

Mi-e somn. E o stare noua. Ma ridic de pe scaun, dar picioarele imi tremura. Le privesc, iar culoarea pantalonilor devine cafenie, de la un gri sters. Ma frec la ochi si ma indrept inspre iesire. Peretii arata parca sunt din ceara. Linia lambriului imi joaca in fata. Are o miscare necontrolata. Se ingroasa. O ia in sus, apoi se intoarce. Se unduieste. Ma sperii. Peretii nu sunt colorati, sunt negri. Ma intreb daca asa arata de obicei.

-Hihihihi !!

-Pana jos, la magazin.

Ies din clasa. E intuneric. In coltul din stanga al holului, un dentist discuta aprins cu o eleva. Pare blonda.

-Hai cu mine pana jos. Esti palid. Revino-ti ! E Joseph, ma ajuta sa-mi revin. In stilul lui.

-Da. Hai sa mergem.

-Poate nici acum nu mi-a semnat ala foile. Ii fac urat jegoasei aleia de la secretariat. Sper ca s-a spalat si ea pe dinti.

Il pierd din priviri. Usor-usor totul se intuneca. Ma afund intr-o stare prea ciudata, parca sunt sub socul unui anestezic. Se aude un sunet inchis, un ecou. E departe.

O lumina imi patrunde in ochi. Ce ciudat. E Tarja. Ce nume frumos. S-a vopsit. Si ea pare blonda. Pare mai draguta asa. Are tocuri. Ea niciodata nu poarta tocuri. Are fusta neagra, aproape de genunchi. Vesta rosie e de vina pentru lumina din ochii mei. Daca eram fata, sigur aveam una de genul.

-De ce mergi cu ochii inchisi ?!

-Scuza-ma. Sunt aici.

Ii mimez un zambet, il regasesc din priviri. Cred ca mi s-a parut. Ajungem la secretariat. Holul a fost mai lung ca niciodata. Am senzatia nesigura dintre vis si realitate. Ma asez pe un scaun. Ma lupt sa nu-mi inchid ochii, insa somnul ma invinge. Soneria de urgenta imi zgarie urechile. Ce sunet. Cineva s-o opreasca !

-TACI !

E din nou liniste. Sunt ca intr-un film. Nu-mi aduc aminte ce inseamna soneria, dar ma ridic. Joseph iese din secretariat zambind. Nu are foile in mana.

-Nu credeam ca mai vine !

-Poftim ?

Nu ma asculta. Trece pe langa mine, dar cuvintele lui se aud ca niste soapte.

-Mergem acasa, de fapt, mergem pe undeva. Avem un aprilie la dispozitie.

Nu-mi explica ce reprezinta soneria, dar imi da o directie. Ma multumesc cu asta si ma misc alene inspre iesirea din scoala. Cate fete cunoscute. Drum scurt. Cel putin ciudat faptul ca toate fetele, scunde sau inalte, dragute sau nu, sunt blonde. Toate au veste rosii.

-Hai in centru. Hai la Bavaria. O bere, doua si apoi acasa. Sa te recunoasca si pe tine ma-ta.

Are un ton ironic. Il privesc superior, si parca el se face tot mai scund. Clipesc. El revine la marimea initiala. Ce efect dragut.

E inalt.

-Uita-te la aia ! Cum asa caciula ? Cum ?

-In mintea ei e bine. Inseamna ca asa o fi.

Aceeasi privire ironica. Da din cap aprobator.

-Esti bine, stai calm.

-Taci ma din gura, ca vrei si tu. Mananci cacat.

-Mi-a dat ma-ta una. Pentru serviciile prestate.

Rade.

Ii arunc o palma, incerc sa-l lovesc, dar se fereste. Iar eu sunt prea incet, ca si cum as fi vrut sa se fereasca.

-Te rog, nu mai fi asa smecher. Ma sperii.

Imi aduc aminte brusc ca am uitat ceva in clasa. Ma las purtat de pasi si uit complet tot. Las in urma strada Hurenkind, care ascunde liceul nostru in spatele unor plopi jegosi.

Il cunosc de mult pe Joseph. Aproape trei ani. Mi-e coleg de banca de vreo doi, am ajuns foarte buni prieteni. Eu il consider cel mai bun prieten. Suntem ca un fel de yin si yang, chiar daca amandoi ne-am schimbat unghiul din care privim lumea.

Adesea e calm, il mai enervez cateodata, dar ii trece repede. Amandoi suntem la fel de dezinteresati de scoala, dar el are o pasiune pentru chimie. Marti o sa dam test, eu cred ca n-am sa stau. Mai mult ca sigur va incerca sa ma convinga, sper sa nu reuseasca.

Ne plimbam pe trotuarele late, care serpuiesc Berlinul de Vest, aproape refacut dupa razboi. Proaspat impartit in doua, Joseph pierzand astfel niste rude de partea cealalta. De mine nu se poate pune vorba. Eu n-am aproape pe nimeni, iar asta il face pe el si mai important.

Pe el diviziunea nu l-a afectat prea tare. Nu e genul care sa se planga. Nedreptatile lumii le trece la “si altele”. Desi tanar, e un om puternic. Ciudata imaginea lui, atat de bine conturata, intr-un amalgam de nesiguranta. Sunt obosit si aproape dorm in picioare.

Ajungem la Bavaria. O cafenea mica. De cartier. Ne plac locurile de genul. Sunt calme si fac timpul sa treaca mult mai repede.

Cerem bere si desi ilegal sa ni se ofere, nu ne refuza nimeni. Ba chiar din contra, grasul de barman ne zambeste. Ce libidinos. Uit masa la care ne-am asezat, dar Joseph ma indruma. Are din nou acel aer ironic, parca ar conduce un orb sau vreun retard.

Berile la halba sunt reci, iar vremea e calduta. Nimic mai bun. Ciocnim si ne afundam in discutii. Intrebarile se succed foarte rapid si aproape le pierd sirul. Il vad razand. Pune capul pe masa de lemn. Imi explica ceva despre muschii piciorului.

Ce banc frumos. E sec, asa cum imi plac mie. Ceva despre numele unui copil. N-am retinut prea bine.

Inca o bere. Le amestecam, trecem la bruna. Nu-i un lucru bun, iar asta ma face din nou sa ma gandesc la ce am uitat in clasa… si la sonerie. De ce a sunat soneria si de ce am fost liberi dupa ?

Dupa gust, sigur nu e doar a doua bere. Deja imi inteapa limba si picioarele imi tremura din nou. In mana simt furnicaturi, insa le ignor pe toate. Continuam sa radem. Mirosul ne imbie si comandam si ceva de mancat. Deja imi arata a risipa, iar asta nu e semn bun. Joseph niciodata nu face risipa, eu cu atat mai putin. Parca mi-a disparut si senzatia de oboseala. Somn nu imi mai e, iar toate au trecut fara sa-mi dau seama. Ori e berea, ori e discutia noastra. Cert e ca ii explic plin de interes, de ce femeile sunt fiinte materialiste. Teoria mea o stie si el prea bine, insa niciunul dintre noi n-a avut probleme prea mari din acest punct de vedere, asa ca ne repetam teoria ca niste simpli observatori, pentru ca atunci cand vreunuia i se va intampla, sa nu fie mirat si nici afectat. Sa-si aduca aminte ce spunea celalalt despre asta. In plus, in ochi ni se citeste o satisfactie ciudata.

Ma ridic. Am nevoie de ceva. Urmez un drum, ce-l trasez singur in minte, printre mese si scaune. Chelnerita imi zambeste scurt, dar o ocolesc politicos. Ce lucru dubios: la o masa intr-un colt, doi indivizi ma privesc.Fetele lor nu-mi spun nimic, acoperite. Sunt imbracati la fel, dar in culori diferite. Un pardesiu negru, unul bej. O palarie neagra, alta bej.  Nu stiu exact ce vor de la mine, dar ceva imi spune ca ii voi mai intalni. Imi continuu drumul, si incerc sa cred ca e doar in mintea mea, ca e o veriga din inlantuirea stranie din ziua curenta.

O oglinda. Cred ca oglinda imi era destinatia. O privesc, dar nu inteleg mare lucru. Un tip inalt, nici brunet, nici blond, imbracat cu o camasa alba in dungi subtiri, de un albastru inchis, ma priveste. E tacut. Are niste ochi ciudati. Nici verzi, nici albastri. Figura lui, e doar o reminiscenta.

Ma intorc in salon. Ce peisaj sinistru. Ma cunosc ca un tip ce evita violenta, si care-i nu-i gaseste rostul, mai ales de cand imi pierdusem tatal in razboi.

Prietenul meu, impreuna cu reminiscenta vazuta in oglinda, au intrat in conflict cu cei doi indivizi de la masa din colt. Decid sa privesc totul din usa, de la distanta. Chelnerita ii intreaba ceva, dar este bruscata rapid de tipul in pardesiu negru. Prietenul meu de halba, de scoala, coleg de banca, il apuca de guler pe acesta. Fara sa-i puna intrebari, ii tranteste o frunte in dinti. Dureroasa executie. Aproape perfecta. Palaria ii cade de pe cap. Recunosc, este pentru prima oara cand o vad astazi,desi tine foarte mult la ea, iar de cand il cunosc, sunt de nedespartit. Noul lui prieten, aparut de nicaieri, incearca sa-i imite miscarea, dar esueaza. Pus in garda, cetateanul pus pe scandal ii opreste lovitura si riposteaza, lovind-ul in figura cu podul palmei. Acesta se da cativa pasi in spate, se rezeama de masa din spate, si dintr-o saritura, se fereste din corp, fandand, de o a doua lovitura, si il trimite in vis pe adversarul de moment cu un pumn in barbie. Un icnet de durere ii insoteste cazatura.

Strigatele chelneritei ma fac sa tresar. Imi mut privirea asupra ei, iar cand revin, cei doi scandalagii disparusera. Ciudat lucru. Nicio urma. Incerc sa ma apropii, dar realizez ca ceva nu e in regula. Ma simt din ce in ce mai usor.

Sange.

Capitolul VI – Un gentilom de vita veche

John a ramas neclintit deasupra primului cadavru. Privirea ii era fixata in gol, in orizontul fad al peretilor. Mana imi era blocata pe tragaci. Deja intarziasem. Stricasem si ultima noastra sansa, ultima ascunzatoare. Pistolul a facut un zgomot ce a atras atentia pe o raza de cel putin trei strazi. Am lasat mana langa corp, am privit-o pe Annette, care s-a ridicat si dintr-o miscare l-a prins pe John.

-Asaza-te!

Ordinul ei, venit pe un ton calm, dar nelinistit a fost executat rapid.

M-a privit rece si intrebator. A facut un pas in cealalta camera, inspre al doilea cadavru. Am urmat-o. Am ajuns rapid langa criminal si l-am privit in ochii ramasi deschisi. Il nimerisem in piciorul stang, sub genunchi, iar apoi in piept. Alte gloante brazdasera peretele din caramida al balconului, lasand gauri drept amintiri.

-Cu el ce facem ? M-a intrebat Annette. E clar ca nu-l putem lasa aici si e clar ca trebuie s-o intindem rapid.

Joseph, Maria si Jimbo erau si ei in casa. Joseph si Jimbo ne-au venit in intampinare, iar Maria s-a asezat langa John, caruia ii revenise culoarea in obraji.

-Cine e al doilea ? A intrebat Joseph, depasit de situatie.

-Habar n-am, i-am raspuns pe un ton ridicat. Eram deja frustrat si enervat de complexitatea situatiei. L-am privit inca o data pe ucigasul sotului sefei politiei. Avea in mana un pistol cunoscut. Il mai vazusem sigur. Era unul din acele Mauser-uri de productie noua. Il mai vazusem si eram sigur de asta. Teava argintie, lunga si un pat maro deschis, diferit de cele clasice. Nu era la comanda speciala, dar nici disponibil foarte usor.

Meditatia mea a fost intrerupta brusc de vocea lui Joseph.

-Are pistol de la politie.

Atunci mi-am amintit. Am clipit de doua ori, foarte rapid, nesigur inca de ceea ce vazusem. Era politistul de serviciu din arestul politiei. Cel care o sorbea din priviri pe Anni-Frid. Am pastrat aceasta mirare pentru mine, insa le-am vorbit grav si raspicat:

-Parasim cladirea imediat. Cadavrele le putem lasa aici. Din pacate, avem amprente. Maria si Annette ocupati-va rapid de acest aspect minor. L-am bagat cu grija pe politist in camera, apoi am reflectat singur cateva clipe.

Frica de esec fusese inlocuita de un alt sentiment, insa timpul a fost prea scurt sa-mi dau seama. Cert e ca eram deja pregatit ca in fata sa-mi apara Matheus. L-as fi pus jos imediat, indiferent de circumstante. Jocul asta mersese prea departe. Oricat de mult mi-ar placea mie, fratia depasise anumite limite. Ne stiau fiecare respiratie pe de rost. Patrunsesera mult prea adanc. Eram speriat ca paznicul blocului, sau oricare dintre prietenii mei sa nu lucreze si ei pentru fratie. M-am intors in sufrageria-dormitor si le-am privit pe fete facandu-si treaba. Se foloseau de periile si de pudra din dotare, cu o dexteritate cu care pictorul manuieste o pensula fina. Pistolul politistului a fost luat de Annette in geanta, iar pe al meu l-am confiscat dupa vechiul obicei de a pastra arma crimei. Fetele avansau destul de rapid prin camera, iar Joseph le indica atent locurile pe unde amprentele noastre ar fi putut fi depuse. Apoi, fara prea mare zgomot, Maria a inchis ferestrele rand pe rand. Amprentele au fost neutralizate de manusile din satin.

Am aprins lumina la baie si am deschis usa apartamentului.

-Va astept afara.

Am iesit in holul blocului. Vocile rasunau inspaimantate pe intreg palierul. M-am indreptat spre balustrada si am strans-o cu ambele maini. Am privit in sus, apoi in jos. Am pus cotul pe balustrada de metal si pumnul in barbie. Cu toate astea, eram nelinistit. M-am intors in apartament si aproape am trantit usa in urma mea. Fetele ajunsesera in baie. Annette m-a intrebat cu o voce pitigaiata:

-Ai atins ceva aici ?

-Nu. Hai sa mergem. Repede.

Maria a sters intrerupatorul de la baie cu peria, a pudrat si a sters cu un servetel umed. Salvatoare miscare. Nedumerit, mi-am amintit ca atinsesem de doua ori acea unealta. Am trecut peste multumiri si peste recunoasterea minciunii si am soptit:

-Toata lumea afara.

-Incotro ? Joseph parea sa aiba o idee.

-Nu stiu. Te ascult. Suntem dispusi pentru orice miscare.

-Ne despartim in oras pana diseara. Ne vedem la locul stabilit, imediat dupa ce se inopteaza de-a dreptul.

-Eu raman cu Annette, a vorbit Maria.

-Daca vreti sa ne despartim din nou, o facem cu cap. Stabilim fiecare unde merge, cat sta si alegem o ora exacta la care ne intalnim. De asemenea, gigantul trebuie sa faca o vizita prietenului lui, sa ia arma cu luneta. Trebuie sa ne asumam ca el se va plimba prin oras cu ea in mana, cautat de politie, dar mai ales de fratie.

Logica Annettei era frusta, dar corecta. De data asta, nu ne mai permiteam greseli. Oricat de buni eram la ceea ce faceam, trebuia sa fim perfecti.

-Intr-o ora, toata lumea la cafenea. Fiecare face ce vrea in timpul asta, e mai bine sa fie totul neplanificat.

John gandise deja pasul urmator.

Sirenele politiei au inceput sa rasune in departare. John a continuat cu vocea-i ragusita:

-Jimbo merge sa ia arma, singur.

S-a indreptat spre gigant si i-a ordonat:

-Stai ascuns pana cand se face noapte. O infasori in ceva, eventual intr-o husa nu in hartie sau panza. Iei un taxi pana la liceu’ ala tehnic de langa club. De acolo,  vii pe jos. Tu nu vii cu noi la cafenea, ramai undeva cu prietenul tau.

-Nu pot. Prietenul meu imi poate da arma, dar nu poa…

-Irelevant. John are dreptate. Ramai ascuns cu arma, indiferent de circumstante. Inca ceva, daca peste o ora nu sunteti la cafenea, se aplica regula eliminarii din oficiu.

Decizia finala o aveam eu. Imi parea un plan foarte bun. Urma ca la cafenea sa stabilim ce face ficare. Aceasta ora o foloseam drept tampon. Eram in pericol afara, insa era tot ce ne puteam permite. Singurul lucru cu care nu as fi de acord, ar fi despartirea noastra, insa din nou nu-l puteam contrazice. Afara, daca fratia sau politia ar prinde pe unul din noi, ar fi echivalent cu prinderea tuturor. Imprastiati prin tot Berlinul, puteam fi mai omogeni decat intr-un singur grup.

-Inca ceva, le-am soptit pe holul blocului, eu merg sa o anunt pe Anni-Frid.

-Esti cumva prost, sau o faci din simpla placere ?

Cuvintele lui Jimbo mi-au taiat elanul. Desi la prima vedere avea dreptate, aveam de gand sa-i explic pe scari. I-am soptit cu un deget ridicat, si cu mana in unghi drept intre brat si antebrat:

-Daca nimeni nu m-a vazut aici, iar politistul fratiei e deja mort, am aproximativ treizeci de minute libere sa ajung la politie. Am sa o scot putin afara pe Anni de la un telefon public. De la politie, pana in parc, se poate ajunge destul de repede. Ce am de gand sa-i spun, nu ma intrebati, am o juma’ de ora sa aflu.

-Politia va fi aici in cateva clipe. Ai grija. S-ar putea sa fie foarte riscant. Cu siguranta ai lu’ Matheus deja sunt cocotati pe langa cladirea politiei.

Ajunsesem deja jos. Portarul nu mai era acolo, ci in strada, in asteptarea masinilor de politie. Am profitat de asta si am iesit prin spate. O batranica ne-a observat si mai mult ca sigur, chipurile noastre i-au ramas in minte, iar prezenta noastra va fi raportata. Am fugit in afara blocului, ignorand prezenta doamnei cu par grizonat. Ne-am privit rapid unii pe altii, apoi ne-am despartit fara vreun cuvant.

M-am oprit din alergat, doar cand am ajuns in Sieg der demokratie Markt. Era in drumul meu spre sediul politiei. Nu puteam merge pe bulevarde sau strazi deschise, cu iesiri cunoscute. Trebuia sa aleg stradutele intortochiate si vechi, abandonate de publicul larg. Singura problema, era ca ma puteam pierde in hatisul acestora, iar orice minut era important. Daca as fi intarziat la intalnirea cu restul, mi s-ar fi aplicat legea eliminarii. Aceasta lege prevedea ca orice persoana declarata eliminata, sa fie considerata potrivnica. Astfel, daca as fi ajuns la cafenea cu zece minute dupa, dar i-as fi gasit pe ceilalti acolo, asta ar fi insemnat ca ei ma puteau omori, fiindca exista riscul ca eu sa fiu de partea politiei sau a fratiei. Aceasta eliminare, reprezenta in fapt, moartea celui declarat.

Am scurtat traseul cat am stiut de bine. Strazile prafuite, ascunse de privirile hraparete ale oamenilor lui Matheus imi ofereau o latenta siguranta. Figurile razlete ale oamenilor ma priveau scurt, intrebator. Apoi se uimeau de graba cu care imi foloseam timpul ramas in clepsidra si apoi mutau ochii realizand in ce situatie ma aflu.

Minutele se scurgeau rapid, iar prin minte imi treceau imagini ale copilariei mele cu Anni. Oricat incercam sa ma concentrez asupra unui discurs pentru vestea tragica, mintea mea ma chinuia cu picturi in alb si negru ale trecutului. Cu cat incercam sa pun cuvintele cap la cap, cu atat realizam mai clar ca nu sunt in stare. Probabil voi sfarsi prin a-i spune in fata, frust si cu rapiditate. Exact ca moartea, cuvintele au putere absoluta. Spuse rapid, fara sa fie mascate de aparente, pot atenua durerea. Eram de parere ca omul isi arata partea cea mai rea, atunci cand incearca sa ascunda adevarul. Nu prin minciuna in sine, pe care o practicam frecvent, ci ascunderea voita sau nu a adevarului, prin folosirea traducerilor verbale a mesajului adevarat. Nu aveam nevoie de discurs, aveam nevoie de taria cuvintelor.

Am ajuns la politie mai repede decat voiam. Cu toate ca ma grabeam, mi-as fi dorit ca drumul sa se prelungeasca la nesfarsit, ca timpul sa se opreasca din cursul lui dintotdeauna. Sa ma trezesc intr-un pat de spital, langa un pahar de apa si o privire de asistenta, care sa-mi spuna ce vreau sa aud. Mi-as fi dorit sa fie un cosmar, sa ma trezesc in miez de noapte transpirat. Mi-as fi dorit sa o pot suna pe Anni sa o intreb daca totul e bine. Sa nu stiu nimic. Sa nu am atata putere in mine. Pentru prima data, gandul ca voi fi mesagerul vestilor proaste imi atarna lanturi grele de propria umbra. Am privit cu soarele deasupra mea cladirea politiei. Se inalta in fata mea ca intotdeauna, gri si veche. Aceleasi ferestre de lemn vopsit intr-un negru macabru. Singura imagine dinamica apartinea steagului ce flutura atarnand de perete. Plopii din fata, vesnic verzi ma intampinau scarbiti. I-am privit de la distanta, iar masura privirii mele i-a gasit ignoranti si impersonali cu privirea in sus.

Am facut cativa pasi pe trotuar, parasind cladirea ce-mi oferea adapost fata de lumea dezlantuita. Am traversat atent, dar cu privirea in pamant. Stiam ca primul telefon public e la doua minute de mers de locul in care ma aflam. Am pasit aproape pe varfuri speriat de telefonul ce urma sa-l adresez sediului politiei. Am gasit cabina de telefon ocupata, asa ca m-am asezat pe o banca. Am avut timp suficient sa imi adun gandurile. Planul era facut. Aveam de gand s-o chem afara, telefonand direct in biroul ei. M-ar fi respins spunandu-mi ca are lucruri mai importante pentru moment si probabil mi-ar fi dat intalnire la cafenea. Dupa ce ar fi terminat de vorbit, m-ar intreba daca mai e vreo problema, iar eu urma sa-i spun totul, in cateva cuvinte, direct in telefon. Asta i-ar fi atras atentia. Atat cat o stiam eu pe Anni, ar fi venit la mine intr-un suflu. Ar fi crezut ca glumesc, iar eu as fi asteptat sa fiu trezit din somn. Gandeam prea in amanunt pentru obiceiul meu. Eram prea meticulos, iar asta imi ingreuna sarcina. Orice abatere de la gandul meu initial, ar fi putut compromite totul.

Ma mai framanta un gand. Politia ar fi putut oricand sa identifice cadavrul, si sa o anunte pe Anni. Probabil ca resedinta era cunoscuta, insa imi doream mult mai mult sa o afle de la mine. Era drept, cadavrul era de neidentificat dupa chipul zdrobit. O imagine mi-a rasarit in minte, insa a fost oprimata rapid. Ce minte bolnava si ce tragator de elita. O veste ca aceasta ar fi pus in miscare intreaga politie a Berlinului de Vest, iar stirea urma sa strabata intreaga suflare condusa spiritual de crestinism si politic de democratie. Am pierdut sirul gandurilor, iar asta m-a facut sa ridic privirea din pamant.

Strada era pustie. O poteca pavata cu piatra, ce ascundea o masina veche intr-unul din colturi. Nu era illuminata, si desi era la doi pasi de politie, parea lipsita de orice protectie. Din unghiul din care priveam, era un peisaj macabru. Imaginea era si mai mult vlaguita de blocurile vechi ce o inconjurau. In spatele meu, unul de caramida rosie, nou, dar care a avut timp sa se deterioreze. In fata, unul de un verde inchis, murdar.

Persoana din cabina a plecat intr-un final si mi-a facut drum liber. Pierdusem alte cateva minute, dar timpul devenise deja irelevant. Am scos cu fermitate una din cartelele telefonice ascunse bine in portofel, insa mana a inceput sa-mi tremure cand am atins receptorul. Am scuturat-o si m-am uitat la ea plin de ura. Mi-am ordonat recapatarea controlului, insa comanda mea, ramasa fara vreun raspuns, s-a transformat rapid intr-o ruga disperata. Vazand ca n-am cum sa ma ajut, am inceput sa formez numarul de la biroul ei, cunoscut deja pe de rost.

Asteptarea ma sfasaia pe interior, insa eram pregatit. O voce de femeie mi-a raspuns cu un salut grabit, protocolar:

-Buna ziua !

Nu era Anni. Prima fisura in planul meu.

-Cu Anni-Frid Olzon la telefon, va rog.

-Imi pare rau, imi raspunde aceasta, dar nu este momentan prezenta. Cine o cauta ?

-Un prieten de familie. Este ceva urgent.

-Ma tem ca nu va pot ajuta. Cel mai bine ar fi sa reveniti cu un telefon.

-Va rog insistent sa … mi-o aduceti …

Era deja prea tarziu. Vocea disparuse, iar in difuzor nu rasuna decat tiuitul simetric al tonului.

Am mai format odata numarul, de data aceasta fara raspuns. Esuasem. Ori Anni aflase deja, ori se intamplase ceva rau si cu ea. Erau atatea intrebari in mintea mea, incat nici nu stiam caruia sa-i raspund prima. Am inceput sa injur in surdina cabinei telefonice. Am lasat receptorul din mana, atarnand de fir in jos si am parasit straduta alergand. M-am intors spre sediul politiei sa privesc din ansamblu problema. La propriu. Aceeasi liniste domnea in fata cladirii de pe Untergrund strasse. M-am intors cu spatele la ea si am hotarat sa n-o mai bag in fata. Aveam de gand sa reflectez rapid problema. Eram impotriva timpului, a norocului si a fratiei. De partea mea nu era nimeni. Niciodata nu am crezut in Dumnezeu, dar era clar ca providenta era de partea lor. Ma simteam abandonat intr-o situatie fara iesire.

In spatele meu a inceput sa se auda o masina scrasnindu-si rotile nervos. M-am intors rapid si am aruncat o privire. Era un Mercedes negru, vechi, care nu apartinea politiei. Era imaculata, insa neinmatriculata si nici inregistrata. Modelul nu-mi era cunoscut. Nu apartinea nici fratiei. Privirea mea grabita nu mi-a deslusit exact cine era in spatele parbrizului. Motorul a facut un sunet sfarsit, dar si-a pastrat demarajul. S-a oprit cand a ajuns in dreptul meu, iar eu am inghitit cu privirea in pamant. O figura cunoscuta a iesit de pe geamul din dreapta-fata. Nu am recunoscut nici vocea, nici chipul. A continuat sa ma priveasca, insa eu eram de neclintit. Figura nescunoscuta a scos o mana si a izbit portiera cu palma.

-Raspunde-mi !!!

Era Anni.

Am facut o miscare rapida inspre masina, si am deschis usa din spate. M-am aruncat pe bancheta, si am inchis in urma mea. Era singura in masina. Pentru prima data dupa mult prea mult timp, sansa avea de gand sa imi surada.

-Ce cauti aici ?!? Ti-am spus unde sa stai !

Glasul ii era ragusit, iar tonul oscila datorita tremurului. Am privit in oglinda si am realizat ca ochii ei erau plini de lacrimi.

Am ingaimat cu o voce stinsa si un oftat adanc:

-Anni, s-a intamplat ceva groaznic.

-Stiu ! Taci din gura.

Aflase. Era sfasaietor pentru mine sa o privesc astfel, dar ma simteam neputincios. Esuasem sa fiu acel gentilom de vita veche, care as fi vrut sa pot fi. M-am adunat rapid si am rostit cu stapanire:

-Unde gonesti ca nebuna, si de ce ai plecat ?

-Fiindca urmez eu. Sunt in mare pericol. Spune-mi unde te las.

-Pastreaza-ti calmul, Anni. Nu uita scopul nostru.

-E inutil acum !! Inutil. Idiotule, cum te mai gandesti la asa ceva ?

Imi striga de-a dreptul, insa eu am incercat s-o ignor.

-La cafenea. Dar sa stii, ca nu ma dau jos, pana nu imi spui unde te duci.

-La gara.

-In niciun caz, i-am replicat taios.

-Ai tu o alta idee, mic geniu neinteles ?

-Nu. Asa ca ar fi mai bine sa opresti acum. Cred ca suntem in siguranta.

Realizasem in timp ce vorbeam, ca desi situatia devenea din ce in ce mai dificila, calmul si stapanirea mea isi reintrau in drepturi. Oricat de cinic putea parea gandirea mea, aveam impresia ca calmul meu izvora din nelinistea si hazardul ei.

-Opreste ti-am spus !

Era randul meu sa urlu. Vocea mea a trezit-o. A oprit brusc cu o miscare violenta. A scos un icnet de durere si a inceput sa planga. Am privit-o inlemnit, apoi mi-am mutat privirea. Clipele de siguranta erau mult prea pretioase pentru a le irosi astfel. Era ilogic si inutila, orice incercare a mea de a o face sa se opreasca. Aveam de gand s-o las sa sfarseasca, insa rapid am realizat ca ar putea lua ore intregi, iar eu m-as fi simtit inutil. Am atins-o pe umar, cu mana stanga, asa cum obisnuiam sa fac cand eram mici, iar ea avea impresia ca lumea i se sfarseste. Diferit de vremurile trecute, de aceasta data nu mi-a izbit cu violenta mana, in schimb a incetat din plans. Efect imediat. A incercat sa respire normal si regulat, fara sa-si mai dea vreo sansa sa izbucneasca din nou in plans. M-am folosit de acest moment de acalmie si am intrebat-o in soapta:

-Unde ai de gand sa mergi acum ?

Si-a pus mainile in fata, iar eu am retras mana mea. M-a privit in oglinda retrovizoare si a raspuns printr-un suspin:

-Nu stiu. Am nevoie de ajutor.

Si eu. Cu totii avem.

-Unde suntem ? M-a intrebat ea rostit.

-Pe Drehung Boulevard.

Aceasta calatorie neasteptata ma indepartase de traseu. Am privit rapid ceasul si am reauds-o pe Anni in simtiri.

-La cafenea !!! Acum ! Sau intru sub eliminare.

-Poftim ?!

-Trebuie sa ne vedem acolo. Intr-un sfert de ora. Tu pleaca din oras. Du-te departe. Nu la parinti, nici la vreun hotel, ci intr-un varf de munte.

A oftat adanc, a pornit motorul si fara alte explicatii a demarat, de data aceasta ca orice sofer responsabil.

S-a asternut o liniste grea. Am rupt-o pe un ton grav.

-Ascunde-te undeva la noapte. Dar suna-ma maine in zori. Pe telefonul public de pe strada mea. Daca n-am sa raspund, inseamna ca ceva n-a mers bine si eu ori sunt mort, ori am fugit la randu-mi.

-Sa nu indraznesti sa nu fi acolo ! Am sa vin dupa tine, ai priceput ?

Si-a intors privirea si m-a tintuit pe bancheta din spate a masinii nemtesti. M-a adus la cafenea mai rapid decat aveam nevoie. Dezamagit de ce realizasem pana in prezent, eram hotarat sa intorc balanta, desi intregul univers juca impotriva noastra.

Am deschis usa si purtat de ganduri, am uitat sa-i mai dau vreo indicatie sau macar sa-i multumesc, asa cum se cade, sau s-o salut. Vocea ei m-a oprit in usa:

-Ai grija !

-Si tu. Daca te prind astia, suntem morti !

Exclamatia devenise deja retorica.

Am privit-o pentru ultima data. Am inchis usa si am inceput sa merg. In spatele meu masina neagra a inceput sa ruleze pe asfalt. Sunetul s-a auzit din ce in ce mai slab, pana s-a pierdut definitiv in orizont. Ajunsesem cu cateva minute mai devreme, asa ca aveam din nou timp sa reflectez asupra problemei.

Sigur pe mine si pe propriile puteri, m-am asezat pe o banca de pe o alee paralela cu banca destinata cafenelei. Am inchis ochii si am simtit pentru prima data, nevoia de somn. I-am redeschis rapid, ca din reflex si am privit in jur. Era singurul lucru care inca nu mi se intamplase. Sa adorm pe o banca intr-un parc. Desi am incercat sa-mi resping nevoia, am inchis din nou ochii si  m-am lasat ridicat pe val lin, cu vantul suflandu-mi in obraji.

Eject.

Credeam in oameni, mortii lor de lighioane.

Capitolul V – O problema de geometrie

-Mai avem ceva pe teava dupa ce-l lasam pe asta cu teasta gaurita ?

Vocea lui joasa acoperea cu greu mugetul scos de motorul masinii vechi. Avea un timbru vocal perfect pentru infatisarea lui. Puteai sa nu il vezi niciodata, ci doar sa il asculti, ca sa iti imaginezi un tablou aproape perfect al lui Jimbo.

Cu totii s-au asteptat ca replica sa vina de la mine. Pozitia mea, cu mainile inclestate la piept, cu privirea in pamant, cu picioarele lipite unul de altul, ar fi putut fi categorisita de orice psiholog drept una defensiva. Cand si-au dat seama ca nu voi raspunde, John a ticluit un raspuns scurt, care ar fi trebuit sa-i sugereze gigantului sa taca in continuare:

-Nu. Nu mai e nimeni sa ne dea de lucru.

Ultimele cuvinte au fost rostite cu un usor oftat, invers celor obisnuite, adica tragand aer in piept. John nu avea planuri pentru dupa retragere, spunea ca nu se gandeste la asa ceva, fiindca era prea intelept pentru asta. In viziunea lui, pe care de altfel nu o puteam contrazice, cine intra in fratie, cu siguranta nu mai iese decat intre patru scanduri. Drept urmare, orice alt plan de retragere era infantil. Infantilitatea mea insa imi rezerva dreptul de a visa la o plaja numai a mea.

A urmat inca o liniste, si mai apasatoare. Gandurile se succedau cu repeziciune in mintea mea. Aveam premonitii si o presimtire stranie mi s-a asezat in ganduri. Era frica. Oricine s-ar fi uitat in ochii mei, ar fi stiut-o. Eram ferit de privirile lor hraparete, de intunericul ce domnea interiorul dubei. De propriul sfarsit cu siguranta nu mi-era frica. Eram prea egoist sa simt asa ceva. Daca as muri, in urma mea nu ar ramane nimic. Familie nu am, trecut prin cazierele politiei nu detin, aceasta fiind singura parte buna a venirii lui Matheus la putere, iar certitudinea conform careia de cadavrul meu se vor descotorosi cu ajutorul unui sant fara regrete si resentimente puierile, o aveam deja fixata in cap de vreme indelungata. Nu, era frica premergatoare unui esec. O astfel de frica te paralizeaza, iti intra in oase si iti ingheata sangele. Mainile iti amortesc, capul iti vajaie si simti cum vointa si determinarea ta se sparg in mii si mii de bucatele, precum un pahar aruncat, si nu scapat din mana, de catre o fiinta superioara tie, pe care si asa nu o poti controla si nici influenta. In fata ei nu ai nicio putere. Unii o numesc zeita Fortuna, altii zeul Noroc. Eu insa incerc sa-i neg existenta pana in momentul in care imi apare in ochi. In fata esecului, iti pierzi controlul, te hazardezi si ai face pact cu diavolul pentru o clipa de siguranta, desi te rogi la Dumnezeu pentru a scapa. De aceasta frica nu scapa nimeni. Cu totii am simtit-o cel putin odata in viata. Ultima oara am simtit-o, atunci cand n-am reusit sa-mi protejez prietena. Eram doar un copil. Abia trecusem de optsprezece ani, insa si acum stiam ca a fost vina mea.  De atunci, am incercat sa ma feresc de prezente feminine in intimitatea mea. Eram traumatizat.

Tacerea devenise prea apasatoare, dar de data asta nimeni nu mai parea dispus sa o franga. Mi-am luat inima in dinti si cu dramul de curaj ramas in mine, m-am ridicat deasupra presiunii:

-Aveam optispe’ ani.

Privirile tuturor m-au tintuit pe bancheta din metal. Uimirea le-a fost inlocuita scurt cu un amestec neuniform de satisfactie si interes. Nu imi puteam da seama care era cel dominant, amandoua sentimentele se luptau pentru suprematie in interiorul lor. Din intuneric mi-am dat seama ca am tras cartea castigatoare. Desi era un lucru de care voiam sa uit si eu, eram pregatit sa il impartasesc. Stiam ca aceasta povestioara ne va aduce inapoi pe linia unui dialog normal. Si chiar daca negrul era cromatica dominanta pentru toti, am simtit cum fruntile lor se descretesc.

Am dat din cap de cateva ori, apoi am continuat stins:

-Aveam optispe’ ani, ea la fel, au omorat-o prin sugrumare. Eram la un restaurant. O chema Laura. Era bruneta, inalta cat mine, ce-i drept pe tocuri, de care nu se despartea niciodata. Cand imi zambea, radiam, parca o facea cu tot corpul.

Am facut o pauza pentru a-mi trage rasuflarea si pentru a-mi cauta cuvintele. Nu ma mai interesa ce credeau ei, aveam de gand s-o spun pana la capat.

-Sarbatoream doi ani impreuna. Aveam de gand s-o cer de ziua ei, peste cinci saptamani. Alesesem deja inelul de logodna, mic si saracacios, insa pe atunci era tot ce puteam avea. Ea stia asta, si ne iubeam asa cum eram. Familia ei ma iubea. Pe atunci eram doar un tanar fara tata. Abia terminasem liceul si eram angajat la o papetarie din Bonn. Lucram opt ore pe zi, si traiam in chirie, la o garsoniera dintr-un bloc construit dupa razboi. Ma descurcam cum puteam. Nu aveam in gand vreun studiu superior. Eram prea ocupat. Pentru mine nu conta decat sa am un acoperis deasupra capului, sa am ce manca, un pahar pentru apa, fiindca uram alcoolul si bineinteles mana Laurei, pe care sa o pot conduce prin parcuri, sau la altar. Daca toate aceste conditii erau indeplinite, eram fericit.

Fara ca cineva sa-si dea seama si fara sa las ca asta sa-mi afecteze glasul, in coltul ochiului mi-a aparut o lacrima. Am decis sa curm rapid povestirea, satisfactia lor era prea mare.

-Au omorat-o in baie, pentru a-i lua poseta. Au fugit imediat afara din restaurant. I-am vazut poseta in mana lor, si desi pana atunci nu frecventam bataile si nici scandalurile de orice natura, fizice ori verbale, l-am placat la podea pe  cel ce alerga frenetic spre usa restaurantului din Kanie Strasse. Am alergat spre baie, iar imaginea trupului ei intins pe podea am sters-o din memorie. Nu vreau sa incerc sa-mi amintesc rochia alba cu care era imbracata, parul strans in coc la spate, si nici pantofii pe care i-i daruisem inca din liceu. Nu vreau sa-mi amintesc alb-negrul privirii mele din acea seara. Nu vreau sa-mi mai amintesc…

Am terminat istorisirea si am tras aer adanc in piept. Era povestea pe care ei voiau s-o afle inca de cand ne-am cunoscut. Niciunul nu o cunostea, nici macar Joseph, cu care pe atunci nu mai vorbeam. Istorisirea mea a reusit sa-i calmeze si sa-mi dea putina liniste. Interiorul vehiculului s-a cufundat intr-o liniste totala.  Era marea enigma din viata mea. Cu totii se intrebau de ce eu imi ascund intotdeauna relatiile ce dureaza mai mult de o noapte.

Pentru o societate mai veche cu cateva sute de ani, era ceva normal, insa pentru Germania zilelor noastre, populata de clovni cu infatisari multiple si gandiri simetrice, si nu de muschetari si domnite cu batiste si blazon, acest secret pare o copilarie. Paradoxul este ca multe dintre subiectele tabu de la acea vreme, au devenit astazi banalitati, fiind percepute in monoculori, ca o tabla de sah. Relatiile de iubire nu mai sunt ceva sacru, si nu mai au acea candoare pe care ti-e frica sa n-o spargi ca pe vaza preferata a mamei, ci au un mecanism bine stabilit inca de la inceput. Femeia este vazuta ca o prada, un standard, un obiect de marcat, iar barbatul o rampa de lansare. Din punct de vedere istoric, s-ar spune despre casatorii si despre institutia de baza a societatii, familia, ca s-au dezvoltat. Daca in evul mediu, in perioada modernismului si chiar in anii secolului prezent, mariajele se aranjau, pentru binele celor doi miri, de multe ori contra vointei acestora, in prezent tot mai multe manifestari bizare au loc, anume casatoriile “din iubire”, ce sunt percepute de conservatorii pe care ne fortam sa ii numim stalpii de sustinere ai societatii drept niste ineptii. Pentru acestia, iubirea nu este decat o unealta, de o putere comparabila cu a informatiei. Casatoria din vointa celor doi miri, insa fara baza materiala, trebuie sa nu existe. Iubirea trebuie mentinuta la stadiul copiiilor de gradinita, care se plimba tinandu-se de mana. Astfel, iubirea un sentiment deja pe cale de disparitie, va fi ucis in acest ritm tragic impus de materialistii ce considera ca banii multi aduc fericirea. O parte semnificativa din mine imi spune mereu ca acesti conservatori, nu fac decat sa ucida sansa la fericirea tinerilor din zilele curente, din simpla frustrare ca si ei, la randul lor, au fost casatoriti din interes si nu din iubire. Cu toate astea, privit din ansamblu, acest concept pare corect si suficient pentru mine. Suficient cat sa ma tina departe de alte dezamagiri pe plan personal si chiar spiritual.

Masina s-a oprit intr-un final in fata imobilului de pe Mauer Strasse. Vocea ragusita de tigari a soferului ne-a dat de inteles ca e timpul ca noi sa ne vedem iarasi chipurile. Ne-a soptit ca apartamentul se afla la etajul trei, apartamentul 22, prima usa din fata treptelor. O usa bej. O culoare din punctul meu de vedere urata, si despre care voiam sa cred c-a fost aleasa de sotul lui Anni.

Am coborat alene din masina, cu pasi mici, proprtionati pentru suprafata din spatele dubei. Am iesit al doilea, dupa Joseph. De aceasta data, ca semn al indignarii si scepticismului ce inca domneau in interiorul mintii mele, le-am intors spatele tuturor si am scrutat din priviri cladirea de locuinte, un bloc nou, modern, dintr-o zona selecta a Berlinului.

Era construit din caramida rosie, cu finisaje din marmura. Avea un acoperis ce imita culoarea soarelui la asfintit, cand isi da ultima suflare in lupta cu negura noptii ce il invaluie.  Acoperisul era prevazut cu o streasina scurta. In afara curtii, se aflau plopii caracteristici unui cartier de locuinte ce se respecta si care are nevoie de strajeri, ce induceau un mister superficial asupra ceea ce ascundeau si confereau senzatia unui lucru bine facut, cu rigoarea bine cunoscuta a nemtilor. Gardul blocului era mic, in jur de un metru si un pic, de fier, vopsit in negru, asemanator garduletelor ce delimiteaza sinele de tren din gara. Portita era deschisa, semn ca cineva intrase sau iesise din imobil recent. Prima care a intrat in curtea blocului, pe potecuta pavata si batuta cu pietre, a fost Maria. S-a oprit cu privirea asupra tufisurilor bine ingrijite, simetrice, ce tradau ideea de cochet. Erau identice pe ambele parti, usa blocului fiind asezata strategic pe centru. Singura diferenta intre cele doua emisfere ale gradinitei, era facuta de corcodusul tanar, privit cu ochi mici de Jimbo.

Pe rand, am pasit cu totii in curte, iar odata ce masina politiei ne-a iesit din peisaj, iar sunetul morocanos a disparu, John insotit de pragmatismul lui bine cunoscut, s-a indreptat glont spre usa blocului. O usa mare, de peste doi metri si jumatate, de culoare maro inchis, cu patru geamuri in forma de romb si o clanta aurie.  A deschis usa pregatit sa discute cu paznicul blocului despre scopul si durata vizitei. Acesta l-a intampinat cu o privire scurta, taioasa. Era un om mic si cam gras. Avea o infatisare placuta, desi era chel in cap, si taiat pe gat de o operatie. Era genul de om pentru care zambetul era ceva important. Era un portar de bloc atipic, fiindca majoritatea ar fi deschis subiectul rapid cu intrebari legate de vehiculul care ne-a adus si daca suntem sau nu politisti. Apoi ar fi dat drumul masinariei de periaj. In locul rutinei mai sus prezentate, acesta l-a asteptat pe John sa vorbeasca primul:

-Buna ziua !

-Buna ziua ! A raspuns acesta cu o voce vesela si destul de inalta.

-Numele meu este Johann Bruinnell, si impreuna cu prietenii mei am venit in vizita la o cunostinta de la etajul trei, apartamentul 22.

-Nicio problema.

Ultimele sunete ale paznicului fiind insotite de un zambet iute, scos mai mult din obligatie profesionala.

Interiorul blocului era tipic pentru vremurile noastre. Imediat la intrare, pe partea stanga se afla avizierul, patru trepte mici, vopsite in galbenul mustarului, o usa metalica ce facea diferenta intre holul de la intrarea in bloc si holul locatarilor. Pe fiecare etaj avea cate 6 apartamente. Scara blocului se afla in partea dreapta, paralela cu peretele ce despartea cele doua holuri.

Am urcat pana la etajul trei, tacuti. Doar cateva chicote razlete ale fetelor au disturbat linistea imobilului de pe Kanie Strasse. Apartamentul 22 se afla pe colt, si dupa cunostintele mele era un apartament de trei camere, simplu, si accesibil oricarei familii ce alcatuia clasa de mijloc a Berlinului de Vest. Nu asta m-a frapat pe mine insa, ci usa, de un bej sclipitor. Mi-am intarit si mai mult crezul conform caruia usa si culoarea au fost alese de sotul lui Anni, despre care trebuie stiut ca nu stiam nimic. Anni nu-mi vorbise niciodata despre el, si refuza orice dialog legat de acesta. Astfel, era casatorita cu el, iar eu nici macar nu stiam cine e, sau daca trebuie deja sa il urasc. Nu il intalnisem, nu stiam cum arata, daca s-a ridicat la standardele familiei Olzon, sau nu, nu-i stiam nici macar numele, sau vreo porecla. Stiam doar ca s-au casatorit intr-o ceremonie secreta, intr-o dupa-amiaza de iulie, fara invitati, sau cel putin in lipsa mea.

John s-a apropiat de usa, a pipait-o si mi-a confirmat scurt.

-Apartament cu trei camere, clasic.

La rostirea cuvantului clasic, mi-am pus pentru prima data un semn de intrebare legat de locuinta familiei Olzon, anume daca acest apartament nu era in fapt resedinta lor. Oricine si-ar fi permis un astfel de apartament, insa Anni a crescut la casa, distrusa de razboi, ce-i drept, deci fara mostenire, insa a fost invatata mereu cu locuinte mari, spatioase. Daca mai adaug si locul ei de munca, indoiala mea ar fi prins contur. Ce-i drept, pe consoarta bunei mele prietene nu o cunoscusem, asa ca totul era posibil. De la o usa bej sclipitoare, pana la un apartament simplu cu trei camere.

Dupa cateva pipaieli, John a batut la usa, cu miscari scurte, din incheietura, de patru ori. Fara sa primeasca vreun raspuns, dar dand senzatia ca nici nu-l asteapta, a mai batut de inca patru ori, apoi a incercat direct clanta. Refuzand deschiderea si dezvaluirea completa a adapostului familiei Olzon-Nustiucum,  John a lovit cu piciorul brutal in usa.

-Hai sictir !

Pentru el, aceasta replica era evident un reflex si nu un dialog purtat cu usa.

M-am apropiat de el si i-am soptit ironic:

-Acum ca te-ai facut inteles, nu ar fi mai usor sa-l lasam pe Jimbo sa-si faca treaba ?

Numele gigantului provoca intotdeauna un zambet de satisfactie intr-unul din colturile gurii micutului berlinez. Ranjetul aparea de nicaieri, fara circumstante prevestitoare, dar era de natura diabolica. Era acel zambet incontrolabil, caracteristic lui John. Jimbo stia de prezenta lui, il simtea de fiecare data cand aparea, insa cu un calm uimitor il ignora. Era singurul moment in care gigantul nostru cu inima de leu, iubitor de scandaluri, aplica proverbul conform caruia, daca ignori un rau, acesta te va lasa in pace.

-Ce are de gand gigantul nostru sa faca in aceasta privinta ? Sunteti atat de imbecili, ca nici macar nu ati luat cheia. Vreti sa rupem usa sefului politiei ?

Parca citindu-i gandurile, Annette s-a intrebuintat prin portofelul mic si rosu, cochet, numai bun pentru ascunderea unei micute bucati de sarma. Cu acea sarma, Annette devenea cea mai puternica dintre noi.

-Nici gand, draga John. Suntem mai subtili de atat, cel putin eu.

A izbucnit intr-un ras isteric, ce a continuat cat timp si-a facut loc pana in fata usii.

-La o parte !

Cu ultimele cuvinte, a reusit sa starneasca un ecou in intreaga scara de bloc, in care intunericul domnea abuziv.

S-a aplecat pe genunchi, a introdus cu tact simpla liniuta de sarma argintie, proaspata, inca neruginita in broasca usii. Yala a scos cateva sunete mecanice, a scartait scurt, speriata de prezenta intrusului, insa concentrarea Annettei a invins. Fara sa vada nimic in interior, fara sa ghiceasca, ci sa stie ce are de facut, ajutata si de intuitia ei feminina, proverbiala in astfel de cazuri, Annette a strapuns broasca, ce s-a rotit invers sensului de incuiere, si intr-un final a cedat.

Triumfatoare, tradata de sclipirea din ochi, dar stapanita, Annette a interiorizat satisfactia provocata de reusita personala. In schimbul altui ras isteric, sau al vreunei replici ironice, aceasta a ales sa puna sarma inapoi in portofel si sa intrebe pe un ton parintesc si ingrijorat:

-Cine intra primul ?

-Eu !  Era randul lui Jimbo sa iasa in evidenta.

-Ai grija. Am o presimtire.

Din nou, gandeam aproape simetric lui Joseph, care, diferit de mine, si-a exprimat verbal sentimentul. Nu stiam natura presimtirii lui, insa stiam ca intunericul si claustrofobia intareau frica mea de esec. Ranirea oricarui membru al micului nostru comando, ar fi insemnat eliminarea noastra din joc. Iar mie imi placea al dracului de mult sa ma joc. Un psihiatru ar fi spus ca am avut probleme in copilarie, si m-ar fi intrebat despre parintii mei, insa eu stiam cu siguranta ca nu avea legatura cu asa ceva. Era pura dorinta de razbunare, de victorie. Era competitivitatea din mine care gandea pentru mine.

Aveam o presimtire nefondata insa. Stiam ca Matheus e dupa noi, insa nu stiam in cine va lovi primul. Avea o paleta larga de tinte posibile, iar singura noastra sansa era sa ramanem cat de apropiati cu putinta. Daca reuseam sa ne mentinem la distanta, si in grup, uniti, aveam o sansa mai mult decat reala in fata lui. Stiam de ce era in stare, dar noi cu siguranta puteam mai mult de atat. Chiar daca eram cei vanati, iar pozitia noastra era asemanatoare unei gazele ce se ascunde de leu in spatele unui simplu arbust, denumit direct tufa, aveam talentul natural de a intoarce situatia in favoarea noastra. Continuand analogia, am folosi acel tufis pe post de turn de piatra, inalt de cel putin zece metri. Asta aveam de gand si acum. Aveam ca adapost doar un apartament, insa eram pregatiti sa-l facem buncar. Impreuna, dezvoltam o putere greu de stavilit. Eram un tren care deraiaza. Cu ajutorul lui Anni-Frid, si cu ceva pronie divina, eram hotarati sa terminam treaba. Erau cele mai bune ganduri ce ma ocroteau, singura mea scapare.

Inevitabilul s-a produs. Cu o lovitura de picior, Jimbo a deschis usa. O lumina oarba ne-a strapuns privirile. Un curent puternic a inceput sa strabata holul si sa ne intre in oase. Batea rece si ne tinea in priza. Cu ochii unui nou-nascut, masivul nostru prieten a intrat in holul apartamentului.

A facut un pas scurt, pasind pe gresia neagra. Am intrat al treilea, dupa John, in urma mea intrand Annette. Maria si Joseph au decis sa ramana afara pentru moment. Annette a inchis usa in spatele ei si s-a privit tinta in oglinda din dreapta usii.

Era un hol mic, cu un cuier intr-unul din colturi, o oglinda mare in dreapta acestuia, o usa pentru baia de serviciu deschisa si o lustra cu un singur bec. In baie, lumina era aprinsa, uitata pe semne de cineva. Peretii erau vopsiti intr-un galben al lamaiului.

In intreaga locuinta, geamurile erau deschise, si formau un curent greu de suportat. Daca lumina aprinsa in baie o puneam sub semnul uitarii sau al coincidentei nefericite, geamurile erau deschise cu un scop. Fiindca Annette a ramas sa se priveasca in oglinda, am profitat de ocazie si am intrat in baie, in timp ce John si Jimbo au patruns cu pasi marunti in casa. Era locul unde aveam sa ne petrecem timpul ramas pana la procurarea armei cu luneta si la punerea in miscare a planului lor.

Baia nu avea cada, ci doar o chiuveta, un veceu si un geam micut, pe care m-am catadicsit sa-l inchid, desi senzatia vantului ce trecea prin mine imi mentinea pulsul ridicat. Aveam in gand sa inchid si lumina si sa ies repede, dar ceva straniu m-a atras la oglinda din baie. Am decis sa zabovesc cateva clipe, pentru a-mi inspecta chipul.

Cufundat intr-o liniste totala, m-am aplecat peste chiuveta, cu miscari incete si sigure, insa lipsite de fermitatea omului de acum o vreme. Eram aproape galben la fata, ochii imi sticleau si isi pierdusera zvacnirea. Nu mai aveam palarie, iar parul meu, si asa scurt si rar, era zbarlit in toate directiile. Cicatricea dintre ochi, era singurul lucru pe care il recunosteam la mine. M-am speriat si am simtit nevoia unui icnet de mirare, dar mai mult de soc. Ma schimbasem mult, fara ca cineva sa ma avertizeze. Eram ultimul supravietuitor al familiei mele, deja pe cale de disparitie. In ochi mi se citea lehamitea, disperarea, frica si curajul unui om nebun. Eram tradat de trecutul meu, care m-ar fi gasit cu siguranta altfel. Mai stapan pe mine, increzator, lipsit de griji si de constiinta. Ma luptam cu mine intr-un razboi ce pornise fara voia mea. Aveam nevoie de o pauza. Traiam un moment in care toate din capul meu ma tineau departe de mine. De cotidian, de prieteni, de viata, de moarte. Devenisem propriul meu antagonist. Imi era frica de esec, si de o viata terna. Toate erau cauzate de simtul ca fusesem tradat de singura entitate ce mai insemna ceva pentru mine.  Daca se dovedea adevarat, eram pregatit sa mor.

-Veniti cu totii in sufragerie !

Glasul lui Jimbo a rasunat in intreg imobilul. Am mutat privirea in pamant si am iesit din baie. Annette era deja in usa, iar ochii ei aveau acea sclipire morbida, care o cuprindea la vederea vreunui cadavru.

-Frumoasa lucratura, a declarat ea scurt, laudativ. Cine a facut-o sigur se pricepe.

M-am apropiat de ea, si am privit peste umar. Usa de lemn, cu geam pe mijloc ce duce spre sufragerie, era manjita de sange. Paralel cu tocul usii, pe prag, se intindea un cadavru de barbat, cu un glont in umar, si unul in frunte. Trebuia sa fiu de acord. Cine o facuse, era profesionist.

-Perfect. Exact ce aveam nevoie. Iarasi un cadavru. Asta cine mai e ?

Scurt mi-am amintit de cele trei cadavre din cocioaba aproape daramata de la periferie, despre care inca nu aflasem cine erau.

John s-a aplecat asupra lui si l-a examinat din priviri. Lipsa grimasei de pe chip, mi-a afirmat teoria conform careia cadavrul nu era acolo de mult timp. L-a privit indelung, timp de cateva secunde, apoi a deschis subiectul, pe un ton simetric.

-Este sotul lui Anni-Frid. E aici de putin timp, ceea ce inseamna ca baiatul nostru e inca aici. E clar acum si de ce sunt geamurile deschise.

-O clipa. De unde stii tu ca e sotul ei ? Afirmatia, de bun simt a lui Jimbo, l-a gasit pe John cazut intr-o logica platonica pentru noi, cei ce priveam cadavrul inmarmurit.

-Are camasa pe care i-a dat-o cadou acum doua luni.

-De unde stii tu de camasa ?

-Fiindca m-am intalnit cu Olzon la cafenea, in ziua respectiva.

-Perfect. Acum ce urmeaza ? Glasul Annettei a sunat oarecum nelinistit.

M-am indepartat de cadavru, am intrat pe balconul mic, cu vedere la bulevard. Era aproape gol, cu exceptia ferestrelor si a cimentului ce servea drept podea. De notat era faptul ca avea un perete in partea dreapta, ce comunica probabil cu un alt balcon. Era un perete din sticla opaca, ce nu iti oferea larghetea unei priviri in celalalt balcon, probabil tot al familiei Olzon. Peretele de sticla, era mai mic decat inaltimea tavanului. M-am privit din nou in geamul murdar, insa de aceasta data am observat sacoul prafuit, negru, vechi, trecut deja prin mult prea multe. Aveam nevoie de unul nou.

Speriat de alti pasi decat ai mei, mi-am intors privirea peste umar. Era Annette, ce se instalase comod intr-un fotoliu. Jimbo plecase spre usa, pentru ai chema pe ceilalti doi sa vada minunea. Aveam nevoie de o idee. Cineva trebuia sa vina cu o idee despre cum ii vom spunem lui Anni despre decedat. Datorita experientei acumulate in atatia ani de munca in acest domeniu, am considerat ca ar fi redundant sa ne mai spunem unul altuia, ca era crima fratiei si ca era, in fapt, un mesaj. Matheus lucra metodic, profesionist.

Am pasit afara din balcon, inapoi in dormitor, sau jumatatea de sufragerie. Camera era mobilata cu bun gust, fara elemente inadecvate unui dormitor mare, dar cochet. Avea parchet, doua covoare mici, de un galben placut ochiului, dar un pic cam murdare. Doua fotolii de dormitor, mai mici, unul dintre ele ocupat de Annette, care ma privea zambitor.

-Ce s-a intamplat ? M-a chestionat aceasta cu doua degete in tampla si cu cotul in fotoliu.

-Nimic. Inspectia de rigoare.

-Ceva interesant ?

-Nu. Doar o curiozitate.

Am facut un pas inspre usa, in care se aflau cadavrul si John deasupra, ce-l cauta prin interiorul buzunarelor.

-Anume ?

-Este dormitor sau parte din sufragerie ?

Annette a inceput sa zambeasca amar si ironic. Era cea mai sarcastica trasatura din comportamenul ei. Era acelasi inca de cand am cunoscut-o. Imi amintesc ca si eu m-am izbit de el, chiar din prima zi.

-Caracteristic lui Anni, a concluzionat aceasta. Indecisa.

Frapant pentru mine, era faptul ca pe niciunul din noi nu il speriase mesajul fratiei. Fratia nu numai ca nu dormea, dar lovea in puncte sensibile. Ne puteam astepta la orice de acum incolo.

-Ramai jos.

Cele doua cuvinte, rostite dinspre balconul sufrageriei, apartineau unui strain. John si-a intors privirea, a incercat sa se ridice, insa a fost scurtat:

-Ramai jos am spus!

Am vazut teava armei indreptate spre John. Era un pistol. Iar el trebuia sa fie criminalul, ascuns probabil in balcon, la auzirea intrarii noastre intempestive.

Jimbo, Joseph si Maria erau in continuare afara. Annette a privit inmarmurita spre John si se pregatea mai mult psihic de o interventie sortita din start esecului. Eram cu totii la mana lui. Realizand asta, Annette a strans manerele fotoliului cu unghiile si m-a privit fix. Era randul meu sa incerc o miscare.

Am profitat de faptul ca fratele nostru nu imi stia pozitia si am pasit scurt, tiptil, inapoi in balcon, cu un salt scurt, evitand sunetele parchetului. Am scos pistolul din interiorul sacoului, am indreptat teava spre geam, si am reflectat pentru o clipa. Sansele de a-l nimeri nu le puteam aprecia, insa puteam confirma ca daca nu reusesc din prima, triunghiul nostru nefericit il va tintui pe John in podea, langa domnul Olzon. Nu aveam de ales. Mi-am mai tras sufletul pentru o clipa, am tras piedica si am incercat sa realizez daca este corect ceea ce aveam de gand sa fac.

Trecand peste uimirea vederii pistolului, Annette a ispravit un strigat:

-Trage odata !

Am tras. Sase gloante. Unul dupa altul. Am spart geamul. Am tras o privire scurta in celalalt balcon.  Am vazut o silueta prabusindu-se. Rezolvasem problema geometrica a triunghiului. Fratele a reusit sa traga la randu-i, a urlat de durere, dar gloantele lui nu au nimerit decat tavanul si peretele dormitorului. Ce ironie. Daca l-ar fi lasat pe John sa se ridice in picioare, l-ar fi nimerit din plin.

Capitolul IV – Inceputul sfarsitului

Trecuse deja de ora pranzului. Eram in aceeasi celula imputita, asteptand un semn. Eram departe de restul echipei mele, intr-un subsol infect al unei sectii de politie ce ma adapostea de fratia ce ma cauta disperata, de la vladica pana la opinca. Realizam cat de mocirloasa era situatia. Aveam de ales intre a ramane aici pana cand ceilalti terminau misiunea, a ma extrage din misiune, echipa si fratie, sau de a iesi si de a-l curata singur pe Matheus. Ultima imi suna cel mai bine, insa era cea mai improbabila. Doar cu un pistol la mine, ce ascundea in butoias cinci gloante, fiecare dintre ele cu mari sanse de a nu-si atinge tinta, ma vedeam in postura condamnatului cu spatele la zid.

Anni-Frid s-a apropiat de celula, usa fiindu-i deschisa de subofiterul de serviciu, care o sorbea din ochi. Cu pasi fermi, ce transmiteau un ecou aparte pentru beciul in care ne gaseam, a pasit in interior. Mi-a adus o sticla cu apa si o farfurie cu pranzul celor de sus. Desi nu eram incarcerat pentru vreun motiv anume, nu aveam mandat pe numele meu si nici macar un proces verbal, simteam ca intre mine si lumea de afara era o bariera. O bariera impusa de abandonarea mea de catre restul sfintilor. Daca as fi putut afla motivul care statea in spatele plecarii lor… Eram o fire orgolioasa. Nici macar eu nu stiam de ce imi e in stare mintea atunci cand sunt pus in astfel de situatii. Actionam impulsiv si nu-mi pasa niciodata de consecinte. Odata distrusesem o petrecere, fiindca un dobitoc isi gasise drept motiv de ras, mersul meu,si desi era beat, iar asta o stiam cu totii, nu m-am lasat pana ce el nu a devenit o masa inerta, intinsa pe podea.

Stiam sigur ca nu plecasera fortati de imprejurari si ca o facusera cu un motiv. Cu toate astea, voiam o veste de la ei, sa stiu ca sunt bine, acolo sus.Voiam sa stiu daca plecarea lor a fost un semn bun, sau ca trebuie sa ma pregatesc pentru alte vremuri tulburi.

-Ti-am adus ceva sa mananci. Vocea lui Anni a rasunat pe intreg holul, iar zambetul ei a umplut celula, ce-i drept, mica.

-Multumesc, dar nu mi-e foame.

-Ai nevoie de mancare. In plus, doar din bun simt o sa mananci tot, fiindca m-am carat cu ele. Daca ma vede cineva cu farfuria in mana, dar mai ales daca te vede pe tine aici, am intrat cu un picior intr-o groapa mare si adanca. Acum ai timp sa-mi explici totul, de la inceput pana la capat, fara sa te grabesti.

Pe masura ce vorbele ei inaintau in afara celulei, tonul ei scadea. Am presupus ca are dusmani in politie, asa ca de dragul conversatiei am intrebat-o fortand un zambet:

-Cine-ti vrea capul ?

-Momentan, nimeni. Ma rog, eu nu stiu sa-l vrea cineva. Dar cu chestiile astea nu te joci. Mai ales cand te pregatesti sa “dispari” in lumea larga. Acum spune! Nu avem timp de pierdut cu prostii.

I-am istorisit pe larg toate intamplarile mele din ultimele doua zile. M-a ascultat atenta, cu grija ca intotdeauna vorbele mele sa ramana in interior, fara sa schiteze un alt gest, decat ridicarea mainii drepte din care degetul aratator era atintit in tavan. Desi privirea ei era fixata pe un singur punct de pe peretele din fata noastra si ea putea parea deconectata oricarui trecator sau intrus in celula, atentia ei era captata. Vorbele mele ieseau asimetric, pe un ton al unui condamnat la moarte prin spanzurare. Incercam sa termin cat mai repede, insa de fiecare data cand omiteam ceva, ma intorceam cu firul povestirii. Era in obligatia mea, ca ea sa afle totul. Ii datoram macar atat. Dupa cam zece minute in care nu m-a intrerupt dintr-un alt motiv, eu am terminat naratiunea mea si obosit fiind, am inchis pleoapele ochilor.

Mi-a intins sticla cu apa si farfuria a asezat-o pe pat, intre noi. Erau spaghete cu sos. Dupa ce am baut din sticla cu apa, am intrebat-o pe un ton mieros:

-De restul stii ceva ?

-Nu -  vocea ei rece a redus temperatura in incapere – Iar acum tu ce ai de gand sa faci ?

-Eu ? Eu ma gandesc destul de serios sa ies de aici si sa comand un intreg asalt aerian asupra Berlinului de Vest. Apoi m-as intoarce aici, la siguranta. Cand totul s-ar incheia, as iesi si m-as asigura ca raman singurul locuitor in viata.

-Desigur. Uite ce o sa faci:

Am intrerupt-o brutal cu o voce sigura.

-Eram sigur ca asta vei spune ! Indiferent de ce ti-as fi spus eu, tu mi-ai fi spus ce o sa fac de fapt. De ce m-ai mai intrebat ?

-Ca sa te simti important. Acum taci si asculta-ma.

Am zambit si am dus privirea in pamant. Acum voiam sa stiu cat e ceasul. Realizasem inca de la cafenea ca Anni-Frid nu mai era persoana cu care eu ma jucam in copilarie.

-O sa mai ramai aici cateva ore, pana cand intocmesc eu procesul verbal. O sa fac un mandat de retinere de douasprazece ore. Este deja ora cinci dupa-amiaza. Pe la zece-unspe’ o sa iesi de aici insotit de escorta politiei. Te vor duce acasa la mine, fiindca eu nu am sa trec pe acolo noaptea asta. In timpu’ asta eu am sa-i caut pe restul, iar cu putin noroc, o sa primesti un telefon dimineata. Cu cat mai devreme, cu atat mai bine. Atunci o sa vina o alta escorta a politiei si o sa te duca la un punct neutru. Acolo o sa va intalniti, asta daca restul mai sunt in viata, si o sa va continuati misiunea, conform planului, pe care il veti regandi acolo.

-Bun plan. O singura fisura. “Restul” nu ma vrea prin preajma. Acest “rest” m-a abandonat.

-Nu ma priveste momentan. Aveti o misiune, o s-o duceti la capat. Matheus are multe tentacule in intreaga fratie, iar una dintre ele este dupa tine. Singur nu poti sa te apropii.

-De ce nu o pot duce ei singuri ? De ce sa ma mai implic eu ?

-Fiindca si tu il vrei pe Matheus. Te rog sa nu uiti de trecut. Restul va avea nevoie de dorinta ta de victorie.

-E moarta.

- Cu cativa ani in urma, nu ai fi ezitat. Era mort pana acum.

Replicile se succedau rapid, insa Anni avea dreptate in legatura cu trecutul meu.  Orgoliul meu era atins. Cand Matheus a devenit sef peste fratie, nu a facut-o prin alegerea consiliului si nici prin majoritatea cuiva. A facut-o, fiindca a sters trecuturile a mii si mii de colaboratori. A reusit asta cu ajutorul catorva senatori, care au murit intre timp. Politicenii de la acea vreme, aveau nevoie ca trecuturile lor sa fie date uitarii. Astfel, prin relatiile ce le avea la politie, Matheus a sters cazierul meu. De trecutul meu in organizatie s-a ocupat fratele sau, Frantz, secretarul general al fratiei si cel care se ocupa de registre. Am fost nevoit sa o iau de la capat, si mi-am jurat ca intr-o zi am sa-l omor pentru asta. O facuse intentionat, ca postul lui sa nu fie amenintat pentru mult timp. In acele registre pierdute, se aflau toate realizarile mele din organizatie. Anii petrecuti caraus fiind, anii de curatator, primele mele misiuni, dar si ultimele, pana la ziua curenta numirii lui Matheus ca sef. Ramasesem doar cu numele. Era insa insuficient. Cel mai grav era, ca eu nu puteam face nimic. A actionat la ordin, si nu i se putea reprosa nimic. Ordinul fusese dat de senatori si indeplinit de Matheus, anume stergerea trecutului acelor corupti, morti cum am mai spus intr-un accident de avion, prabusit langa Bonn. A fost declarata o eroare de pilotaj. Pilotul nu era al fratiei, si va pot anunta sigur ca nu a fost vina lui. Avionul s-a prabusit datorita defectiunilor tehnice aparute in urma dereglarii unuia dintre motoare. De aceasta m-am ocupat personal cu Jimbo. Ancheta a fost derulata pe mai multi ani, fara niciun rezultat. Pentru ca opinia publica sa fie multumita, totul a fost musamalizat in spatele acestei erori umame.

Daca ordinul era indeplinit, Matheus avea mana libera la registre. Nimeni nu l-ar fi intrebat nimic, iar o contestatie ne-ar fi adus numai rau. Imi facuse asta, fiindca trecutul meu ii putea fi periculos. Astfel si-a asigurat o domnie de multi ani.

In fapt, cu totii aveam cate ceva cu Matheus. Maria voise sa devina purtatoarea de cuvant si imaginea publica a fratiei, in schimb a fost numit Claus si desi a acceptat decizia fara comentarii, i-a promis lui Matheus ca vor veni alte vremuri.

Pe Annette a atins-o la transporturile din Ameriga de Sud. Lucrase la ele aproape un an, ca sa iasa perfect. Cunostea toata vamile pe de rost, toti vamesii, toti sefii de tura. Se ocupase personal de fiecare in parte. Camioanele erau intotdeauna galbene. Cunostea specificatiile fiecarui motor, si caracteristicile fiecarui astfel de vehicul in parte: vechime, kilometri parcursi, defectiuni catusi de minore, de la faruri sparte, pana la defectiuni la sasiu si cutii de viteze. Soferii erau ales pe spranceana, niciodata din interiorul fratiei, ci mereu din randul unei firme de transporturi, pentru noi, mereu necunoscuta. Platise sume imense ca transporturile ei de opium, marihuana sau hasis sa treaca granitele fara probleme. Matheus a asteptat ca acestea sa se puna pe roate, si nu a facut decat sa schimbe in registru numele titularului. Seful acestui registru, dupa cum am mai spus, era fratele lui, Frantz.

Cel cu putere de semnatura, era insa seful organizatiei. Treaba functiona oarecum dupa principiul separarii puterilor in stat. De unul singur, Matheus nu putea intra in registre si modifica nimic. Era nevoie de cererea prealabila a unui membru, iar binefacatori se gaseau intotdeauna.

Acel registru era o carte puternica. Pentru noi, era mai puternica decat un registru national al comertului, fiindca noi nu aveam dreptul sa intemeiem o alta firma, pe numele nostru, cu stampila noastra. Se evitau astfel conflictele de interese. Aceasta regula a fost introdusa imediat dupa razboi, cand foarte multi membri au inceput sa cladeasca afaceri, pe spatele fratiei, folosind relatiile avute cu diferite personaje, publice, sau nu, iar cand treaba incepea sa mearga de la sine, realizau subit ca nu mai au nevoie de fratie. Totul se intampla legal. Nu era nevoie nici macar sa-si stearga numele din registre, fiindca daca ei erau raportati, in mizerie cadeau toate numele de la varf.

Pe Joseph, Matheus l-a pus intr-o lumina proasta cu opinia publica, tarandu-l de cateva ori prin inchisori, din motive puierile. Fie ca era vorba de niste actiuni judiciare retroactive, sau pentru port de arma ilegal, Matheus a vrut sa dea prin el un exemplu. Organele statului, care erau in interdependenta cu fratia, functionau corect. Nimeni din exterior nu stia de fapt ce face acest Joseph, sau cine este el. Joseph si-a jurat ca va intoarce roata cu Matheus intr-o buna zi. Primise odata o sansa, dar a refuzat-o, din interes pentru echipa noastra, interes ce il facuse sa dispara misterios, cu cateva ore in urma.

John s-a ales cu o degradare. De la postul lui caldut de finantist adjunct si consilier financiar al fratiei, acesta a fost obligat sa se alature uneia din cele opt echipe, ca sa faca loc uneia din preferatele lui Matheus, Annjia.

Singurul care nu fusese atins, si pe care nu il deranja numirea lui Matheus, era Jimbo. Pe el nu il interesa cine e sef, atata timp cat el isi putea duce traiul in continuare si atata timp cat el primea misiuni de indeplinit. Il invidiam pentru viata lui simpla.

Anni si-a dorit postul lui din prima clipa. Ii placea sa conduca, iar asta o deranja. Falca o tinuse mereu sub aripa lui, insa acum se vedea nevoita sa faca totul numai pe cont propriu, iar asta facea lucrurile si mai interesante. Determinarea ei era asemanatoare mortii, care nu se indupleca atunci cand cauta pe cineva si il gaseste. Sefia fratiei ii era predestinata, si mai devreme sau mai tarziu, urma sa ajunga acolo.

Pe atunci, visul meu era sa ma retrag in glorie, dar m-am vazut nevoit sa continuu. Aveam nevoie de bani si de razbunare. Retragerea in glorie planifica in prealabil un numar de misiuni completate dintr-o anumita functie, si un anumit grad. Daca cele doua conditii erau indeplinite, cel in cauza se retragea la onor, si urma sa primeasca lunar o pensie imensa, din partea fratiei, ce figura pe statele de plata ale Senatului.

-Atunci esti inutil. Pana si pentru tine. Gandeste-te mai bine la asta. Fusesem trezit din visare, din nou, de Anni-Frid. Oricum, dupa aceasta misiune vei lua o lunga vacanta, posibil chiar permanenta. Treaba asta a ajuns sa-ti faca prea mult rau.

Aveam privirea infipta in podeaua rece, macabra. Am ramas asa cateva clipe, apoi am clipit greoi si cumpatat. Pe un ton stins, i-am replicat:

-Atunci lasa-ma macar sa o termin singur. Da-mi o arma cu luneta, un pistol mitraliera, orice, chiar si o grenada si am sa ma asigur eu ca nu mai vede inca o data lumina diminetii.

-Imposibil. Asta seamana a sinucidere, iar eu nu am sa te las sa faci asta. De asemenea, nici juramantul nu-mi permite. Nu uita ca sunt sefa politiei. Intelege ca nu poti sa te apropii de el. Eu nu am cum sa-ti dau nicio arma, cel ce se ocupa de asta e destul de regulamentar.

-Sa inteleg ca el iti vrea capul ? Se poate aranja si asta.

-Termina ! O sa te auda cineva. Asta e planul meu, si pana nu venim cu altul, o sa ma asigur ca il vei urma. O sa-mi multumesti mai tarziu. Mai vrei sa-ti aduc ceva ?

-Nu. E bine. Tonul meu era resemnat. Am mimat o fata in care sa se citeasca oboseala si plictiseala.

S-a ridicat de langa mine si s-a intors inspre usa.

De-odata pe scari au inceput sa se auda pasi. Dupa judecata mea simpla, nu era o singura persoana. Pasii erau sonori, violenti, si era clar ca una dintre persoane nu voia sa se afle in acel loc. Probabil era inca o persoana adusa la arest, cu mandat, pentru un delict de ordin curent.

Anni a apasat pe calnta, a deschis usa cu o miscare larga, si a pasit in exterior.  Am urmarit-o cu privirea. S-a postat in fata celulei, cu un picior afara si unul in prag, iar ochii ei au prins o cu totul alta forma. Era privirea  unei revederi.

Eram prea obosit sa schitez vreun gest. O voce din exterior mi-a tulburat linistea.

-Lasa-ma macar sa merg singura. Tot in aceeasi celula intru. Esti cumva bolnav ?!

Era vocea Mariei. Am sarit in picioare si am imbrancit-o afara din celula pe Anni. Catusele Mariei fusesera prinse de usa unei celule paralele cu a mea. Reactia mea a fost prezentata cu mult inaintea sefei politiei. Intr-o singura clipa uitasem de toata lehamitea ce zacea in mine.

-Une dracu’ ati plecat ?! Ce v-a apucat, dobitocilor ?

Urletele mele rasunau in intreg subsolul. Politistul care scria intrarea Mariei in arest, a ramas inlemnit. Primul gest schitat de Anni a fost apropierea de Maria. Parul ei era terfelit, hainele prafuite, iar de la genunchi in jos, era acoperita de un strat gros de noroi intarit.

-Ce-i cu tine aici ? Unde sunt ceilalti ?

-Fara grija. Ne-am ocupat noi de totul. Pana diseara se va termina. Tu trebuie insa sa ma scoti de aici.

-Ce cauti aici ?!

Dialogul lor se purta in soapta, insa era suficient pentru mine sa aud.

-Cum ai ajuns aici ? Cine te-a inhatat ? Pe ce motiv, si unde sunt ceilalti, te-am intrebat !

-Calm. Am sa-ti explic. M-au inhatat dupa o fuga prin intreg orasul. Tu nu ai fost anuntata de asa ceva ? Mii de draci si cu sticletii tai. Ne-au alergat prin intreg Berlinul. De la periferie, pana la zid. Pentru Dumnezeu Anni-Frid Olzon, nu erai tu sefa politiei ?

-Pe ce motiv v-au alergat ?

-Pe motivul politistului ucis de gigant in casa cu surprize. Un chicotit ii scapase din cerul gurii.

-Cum te-au prins ? Unde sunt ceilalti ?

-Ne-am despartit. La un moment dat erau prea multi. Eu m-am predat de buna voie, insa astia m-au bagat printr-o mlastina mai intai.

-Nu inteleg, i-o taie Anni.

-Inca fugeam de ei pe atunci si mi s-a parut ideea cea mai buna. Noroiul era prea mare, iar ei recuperau teren. Atunci mi-am dat seama ca le-am cumparat celorlalti destul timp si m-am predat. Conform planului, eu eram cea sacarificata si cea nevoita sa vin dupa Lars.

Lua o pauza de cateva secunde, fiindca subofiterul politiei terminase. Anni i-a comandat scurt s-o stearga.

-Cum spuneam, ne-au urmarit prin tot orasul, iar eu m-am predat de buna voie, din doua motive. Unu, sa vin dupa Lars si doi, sa le servesc drept momeala. Numarul doi nu a tinut sigur. Cu siguranta i-au vazut pe toti, rand pe rand si acum inca ii cauta.

-Despre Matheus ati aflat ceva ?

-Am fost urmariti trei ore, apoi inca o ora eu singura. Ce aveai de gand sa aflu ?!

Vocea Mariei se pitigaia din ce in ce mai tare. Devea iritata. Nu ii placea sa dea explicatii nimanui. M-am apropiat de ea si am privit-o cu una din sprancene ridicata.

-Sa va intoarceti dupa mine ? Hm, de ce asa ?

-Scuteste-ma de asta. Pur si simplu te-am uitat acolo.

-Nu. O astfel de greseala nu se face. Aveti prea multi ani de experienta. Sa ma scutesti tu de astfel de motive. Un simplu politist nu va impiedica pe voi sa va uitati in jur, sa vedeti daca sunt toti acolo. Spune-mi ! Oricum il lichidam pe Matheus si ne spunem la revedere.

-Ia-o usor comandante. Am venit dupa tine, in primul rand, fiindca esti liderul echipei. In al doilea, fiindca ne esti prieten. Intelege ca pur si simplu s-a intamplat.

-Cu siguranta. Hai mai bine spune-mi unde sunt restul.

Eram resemnat. Aveam de gand sa ii dau crezare pentru moment. Urma sa aflu motivul real de unul singur. Nu puteam crede ca am fost abandonat, dintr-o simpla eroare. Era ca si cum as fi crezut ca acei senatori mai sus mentionati, au murit dintr-o eroare de pilotaj.

-Crezi ce vrei. Ai putea macar gandi logic. Noi am facut-o.

-Cand ?! De data asta imi iesisem din pepeni. Ma simteam insultat.

-Cand am stiut ca te vom gasi aici. Un zambet diabolic i s-a asternut pe chip. Asa te rog si eu pe tine sa te gandesti putin logic. Daca noi te-am fi abandonat, ce motiv aveam sa venim dupa tine ?

Aici avea dreptate. Inca o enigma. Eram prea obosit. Nu mai voiam sa stiu nimic, decat sa-l vad pe Matheus mort.

-Ce ziceai de Jimbo, Joseph, Annette si John ?

-Ca nu stiu nimic de ei. Anni, aici de fata ne va furniza aceasta informatie. In orice caz, pregateste-te de placare. O sa inceapa show-ul. In cele trei ore petrecute in masina, am conceput un plan nou. Facem rost de o singura arma cu luneta, de la un prieten al gigantului. Tu vei trage cu ea. Esti singurul care stie asta. Eu si cu Annette ne vom ocupa de urme, ca niste curatatoare profesioniste ce suntem. John il va aduce la un punct bun de tragere. Jimbo si Joseph se vor ocupa de gardienii lui.

-Deci acesta e motivul intoarcerii voastre. Prea bine, s-o facem.

In niciun fel si niciun chip nu voiam sa ii mai dau crezare.

Anni a intervenit pe un ton calm.

-Pentru binele reusitei voastre, macar in misiune, uitati de momentul acela. Nu va face bine. Dupa, puteti merge la consiliere in grup.

-El nu vrea sa inteleaga.

-Da ?! Este vina mea ? Imaginati-va ca s-ar fi intamplat contrariul. Mii de draci. In orice caz, Anni ocupa-te mai intai ca Jimbo si restul sa fie lasati in pace. Exista riscul ca Matheus sa afle de arestarile operate.

-A aflat deja cu siguranta. Intr-o ora totul este gata. Voi puteti pleca oricand. O intrebare am insa: Unde il veti gasi pe Matheus ?

-Asta e simpla, raspunse Maria triumfatoare. Cu siguranta se va afla din nou la acelasi bordel murdar. Daca reusim sa il scoatem afara, de pe blocul de vis-a-vis, Lars va avea un unghi perfect de tragere. Daca nu il gasim acolo, ramanem pe pozitii, cat timp va fi nevoie, pana va aparea.

-Prea bine. Am plecat sa ma ocup de ceilalti. Voi doi cu siguranta aveti nevoie de ceva timp singuri.

Vocea ei s-a pierdut pe scari in sus. Tonul ei amuzat si intrigant a fost inlocuit cu tacerea minunatului subsol. I-a dat ordin subofiterului de serviciu, s-o descatuseze. Eu m-am intros la mine in celula si am inchis usa. Maria a stat in celula de vis-a-vis cam o ora, pana cand sefa politiei ne-a facut din nou o vizita. A deschis doar celula Mariei, iar cele doua mi s-au alaturat pentru a-mi alina singuratatea. Cu o voce calma si un ton simetric, ne-a anuntat ca ceilalti sunt in drum spre noi. Imediat dupa ce ei vor veni, noi vom fi eliberati si vom pleca, mai intai, conform planului, la ea acasa. Seara, dupa ora noua, vom iesi la vanatoare de berbecuti ai fratiei. Cu Maria a rezolvat ceva mai dificil, fiindca a fost nevoita sa puna mana pe procesul verbal intocmit si sa-l faca pierdut. De asemenea, a fost nevoita sa-l ameninte pe cel ce a operat arestarea, spunandu-i ca de acest secret atarna siguranta Berlinului de Vest si ca de dupa zid ni se urzeste ceva teribil. Urmariea prin intreg orasul fusese ordonata de unul dintre subalternii ei, cu mare experienta in politie. Era seful brigazii de criminalistica si era intangibil. L-a convins cand i-a spus ca sunt treburile fratiei. Acum intelegeti de ce era intangibil.

Eram indignat si lehamitea pusese stapanire pe mine. Aveam de gand sa termin odata pentru totdeauna afacerile cu fratia, fiindca devenisera prea periculoase. Am asteptat ingandurat si tacut venirea celorlalti. Nu imi propusesem sa fac nicio scena. Voiam sa par cat mai degajat cu putinta.

Dupa cam o jumatate de ora de tacere, in care eu am privit constant pe fereastra, iar Maria a schimbat priviri cu peretele si usa, am fost din nou deranjati de sublocotenentul de serviciu, care ne-a anuntat ca sefa politiei ne asteapta sus. Am iesit cu aura unui om lipsit de vlaga, insa pe interior jubilam. Paraseam acea celula infecta. In final, era inceputul sfarsitului. Am urcat scarile agale, cu pasii greoi ai unui condamnat la moarte. Privirea mea era molcoma si viza un singur punct. La patrunderea luminii in ochi, am facut o grimasa caracteristica unui nou-nascut ce vede pentru prima data lumina. Maria, mult mai sprintena ajunsese inaintea mea, si deja ii cauta din priviri pe ceilalti.

-In birou ! Ne ordona politisitul, si ne conduce cu pasi marunti.

Am intrat ultimul din suita de trei. Era un birou mare, comparabil cu o sufragerie de apartament de bloc. Pe stanga, imediat dupa intrare se afla o canapea, uitata de vreme. Peretii erau brazdati cu sase ferestre, cate doua pe fiecare din peretii ce nu adaposteau usa, fiecare echipata cu jaluzele americane. Pe jos era parchet nou, lacuit, dintr-un lemn maro. Era acoperit cu un covor tapitat, care inca stralucea a nou. Pe partea dreapta intrarii, era un televizor nemtesc de generatie mai veche. La masa se afla Anni. Era o masa larga, insa plina cu hartii, care dadeau senzatia de ingust. Avea o lampa de birou, verde, cu picior auriu. Pe un scaun de birou, destul de modest, fara manere, ne astepta sefa politiei, cu nasul intr-un dosar. La vederea noastra, si-a ridicat privirea si pe un ton extatic a anuntat:

-Cu totii sunt in regula ! Asteapta afara, intr-o duba a politiei. Alaturati-va lor !

I-a comandat sublocotenentului sa se intoarca la post si a continuat:

-Cand ajungeti acolo, dati-mi de veste. Sunati, dar nu pe telefonul politiei, nu cel dispecerat de la intrare, ci pe acesta din biroul meu. Ma pot ocupa mult mai usor de el. Aveti grija, macar de data asta sa n-o mai dati in bara. Nu mai aveti timp. Fratia deja e in miscare. O zi buna !

Am iesit din birou improspatat. Eram determinat din nou sa terminam misiunea. Chiar daca nu aveam un termen, eram mai presati de timp ca niciodata. Exista riscul sa fim impuscati chiar pe drumul dintre sectie si duba. Desi eram prea orgolios sa anunt pacea, fie ea si temporara, inima imi batea intr-un ritm ciudat, atunci cand se gandea ca ii voi revedea in siguranta.

Usa din spatele dubei a fost deschisa cu o miscare ampla de unul dintre politisti. Am poftit-o pe Maria inauntru, dupa care am urcat si eu. Inauntru, se distingeau niste siluete in intuneric. Lumina venea de afara si era filtrata de parbriz si de gratiile ce delimitau zona pentru detinuti si cea pentru sofer.

-Lume noua, a chicotit gigantul. Desi nu ii vedeam complet fata, imi imaginam ranjetul instalat pe chip.

M-am asezat pe bancheta fara sa scot vreun cuvant. Era timp destul si pentru asta. Pentru prima data luam in considerare ideea ca ei chiar m-ar fi uitat acolo. Dadeam dovada de multa naivitate. Masina a pornit, scotand un zgomot, caracteristic parca infanteriei mecanizate.  Am pornit la drum si am asteptat pe altcineva sa scoata vreun cuvant. Aveam ca alibi al tacerii mele, zgomotul infernal al motorului. Tacerea a fost rupta, in final, dpa vreo zece kilometri, de Jimbo:

Capitolul III – Reminiscente

Fara sa fiu perchezitionat, si prin urmare cu revolverul inca inca prins intre curea si pantaloni, am fost aruncat intr-o celula mizera de la subsolul sectiei numarul 1 de politie, din strada Gronzbeller. Celula nu avea gratii, ci o usa si pereti. In interior, era un wc infect, folosit de generatii intregi de detinuti de ocazie, cu un pat de campanie, o fereastra mica zabrelita, asezata in inaltul camerei si o masuta de lemn negru, vechi, cu doua scaune de tip taburet, deci fara spatar. Pe jos, era ciment acoperit cu fan, si peretii gri dadeau senzatia de sufocare. Subsolul era de fapt un hol lung, brazdat de sase celule identice, plasate simetric una in fata celeilalte, ca o tabla de sah. In capat, langa scari se afla biroul de serviciu, adica o catedra, care servea drept hamac pentru picioarele intinse ale subofiterului de serviciu. Telefonul, nelipsit de pe o astfel de masa, era un model vechi, mare, rusesc, ia a carui legatura se facea mai intai cu biroul de la parter, din receptia sectiei. Fusesem transportat cu unul din acele Audi-uri facute special pentru politia berlineza, in numar restrans, cu care sticletii transportau in regim de urgenta detinutii, in general de la o sectie la alta, sau de la sectie pentru infatisarea in fata instantei. Fusesem de mai multe ori in aceasta sectie, insa niciodata in detentie.

Diferit de orice conduita politineasca, am fost scutit de perchezitie, asa cum am mai zis, fiind lasat atat cu pistolul, cat si cu hainele de pe mine, inclusiv cureaua, care ar fi putut folosi drept streang. Regulamentul politiei precizeaza clar ca un detinut nu trebuie sa aiba asupra sa obiecte contondente, sau cu ajutorul carora s-ar putea vatama. Nu am fost bruscat, imbrancit, impins pana la celula, ci din contra, am fost condus cu delicatete de una dintre angajatele lui Anni-Frid. Ba chiar mai mult, la intrarea in celula am fost intrebat daca doresc ceva de citit, pentru trecerea timpului, sau tigari. Era clar ca eram tratat in regim de vacanta, insa personal imi doream ca acest sejur sa nu fi avut loc. Nu aici. Nu intr-un subsol insalubru, fara apa curenta, fara geamuri si cu usi incuiate. Nu imi imaginam primul meu concediu dupa aproape cinci ani, intr-o sectie de politie, vegheat de vigilentul si lungul brat al legii. Dupa ce am fost poftit inauntru, pentru a exclude orice complicatie sau banuiala, tanara politista a incuiat usa cu cheia primita de la colegul ei asezat la catedra, si pe care era clar ca l-am trezit din atipire.

M-am asezat linistit pe targa pusa la dispozitie de subalternii lui Anni-Frid si am asteptat intoarcerea politistei cu glas subtire, pe care aveam sa nu il mai aud. Cand mi-am dat seama ca nu se mai intoarce, adica dupa cel putin o jumatate de ora, m-am intins pe pat cu speranta ca voi adormi. Inainte de a adormi, am incercat sa ma gandesc de ce eram totusi aici. Ar trebui stiut ca, ieri am primit un telefon ce ma indruma inspre cafenea. Nimic nou pentru mine pana atunci, cand pe banca din parc am zarit-o pe Maria transifgurata la fata si alba, diferit de monotonia figurilor celor insarcinati sa-mi ofere informatii despre misiunile viitoare, pe care nu apucam niciodata sa-i cunosc. Mi-a spus ca aflase din surse sigure ca Matheus ne-a pus gand rau si ca a dat ordin de desfiintare a echipei. Motivul era unul fals, anume al neglijarii celor mai bune interese ale fratiei si nesupunere in fata regulamentului. Era un motiv dat la dizolvarea echipelor care au tradat si care au vandut secrete din interiorul organizatiei, sau care au iesit in viata publica, cu declaratii despre mafia noastra. Acest rationament presupunea de asemenea, uciderea membrilor echipei respective, pentru inlaturarea oricarui pericol in viitor. Fara sa-si divulge sursa, a continuat spunand ca suntem obligati sa o ajutam pe Olzon, desi era impotriva intereselor noastre la acel moment. Am crezut-o din primul moment, fiindca de cateva saptamani, nu mai fusesem contactat de Frank, secundul lui Matheus, iar misiunile imi fusesera incredintate de Claus, purtatorul de cuvant si imaginea publica a fratiei, la acel moment. Era clar pentru mine ca se aranja terenul debarcarii noastre. Ne-am intalnit acasa la Jimbo si am pus la cale un plan scurt. Il lichidam la noapte. I-am comunicat lui Anni-Frid noutatile, urmand ca tot noi s-o punem la curent cu evenimentele. Am luat masina sport data de fratie pentru treburile echipei si ne-am indreptat spre depozit, pentru a face rost de arme. Era insa prea tarziu. Ordinele erau deja impartite. Cum am fost zariti in masina gloantele au inceput sa zboare inspre noi, spargand unul din cauciucurile din fata. Miscarile evazive ale gigantului aflat la volan au redus pagubele la acel cauciuc si ne-au ajutat pe noi sa scapam, dupa o cursa in care urmaritorii au fost lasati in urma dupa ce ne-am aruncat cu totii din masina si ne-am despartit in sase directii diferite. Ne-am reintalnite la podul Glienicke, asa cum am stabilit inainte de a plonja afara din masina, in urma unui viraj la dreapta in nouazeci de grade, executat ca la carte de gigant. John cu Jimbo au plecat dupa wolkswagen-ul aflat la fosta casa a lui Jimbo, iar eu, Joseph, Annette si Maria am plecat inspre restaurantul in spatele caruia se afla unul din centrele fratiei, de unde puteam lua itinerariul lui Matheus la noapte. Stiam ca nu va fi usor si ca vom avea nevoie de un plan cu o diversiune. Am ales ca Annette si Maria sa intre prin spate, sa-l imobilizeze pe gardianul de la intrarea respectiva, sa intre si sa-l forteze pe Frantz sa ne ofere informatia de care aveam nevoie. In acest timp, eu si Joseph am fi tinut audienta captata asupra noastra, prin numere virtuoase de arte martiale.  Conform planului, eu si Joseph am intrat primii. Restaurantul era aproape gol. La doua din mesele din colt, de la geam, se aflau doua cupluri tinere, venite pentru cina, iar la una din mesele central era o familie clasica nemteasca, cu doi copii, baiatul mai mare decat fata. In spatele barului se afla unul din angajatii fratiei, insarcinat doar cu observarea si inspectarea celor aflati in restaurant. Fiind si el la randul lui informat, ne-a observat imediat dupa intrarea noastra, destul de intempestiva si neasteptata, trebuie sa recunosc, in local. A asteptat sa vada primele noastre miscari, lucrul acesta se putea citi in ochii lui. Era un om inalt, masiv, cu ochelari, a carui fata imi trezea amintiri neplacute. Ne-am indreptat inspre bar si cu o voce rastita, pentru a atrage atentia, am cerut personal doua beri, cu specificatia ca una sa fie pentru prietenul meu. Licheaua a ramas calma, si ne-a adus doua sticle de bere. La vederea acestora, noi am inceput sa radem, unul la altul, iar dupa cateva secunde de ras isteric, am schimbat total mimica fetei cu una dreapta, inexpresiva, rece. Ne placea la nebunie aceasta miscare. Joseph a luat berea de gat si a exclamat furios: “Ce bere de cacat e asta ?!” A zdrobit sticla de tejgheaua barului, cioburile fiind impartite in multe directii. Pe chipurile celor aflati in restaurant, se putea citea panica si mirarea. Barmanul fratiei a accesat o maneta de la dozatorul de bere, ceea ce a facut ca berea sa tasneasca afara din acesta. Berea din sticla s-a scurs pe tejghea si pe manseta sacoului lui Joseph.

Acesta era semnalul pentru fete, care in tot acest timp asteptara pe terasa de afara, o miscare din partea noastra. S-au ridicat de la masa si au plecat in pas grabit spre intrarea din spate. Ca sa nu scap situatia de sub control si pentru a ne oferi un viitor avantaj, am sarit peste tejghea si dintr-o miscare l-am inhatat pe barman, insa era prea tarziu. De afara, au intrat trei indivizi inarmati cu ciomege, unul in mana cu un cutit de razboi. Erau cu totii alesi pentru astfel de treburi, fiindca aveau peste 1.90m inaltime si aveau fetele puse intotdeauna pe scandal. Pentru a ne bloca iesirea, unul din ei a inchis si incuiat usa, in timp ce altul a tras jaluzelele. Cei aflati in restaurant au ramas neclintiti la mese cu furculitele sau paharele in mana. In acest ragaz de cateva clipe pe care il mai aveam la dispozitie, inainte ca show-ul sa inceapa, l-am trantit pe barman cu capul de bar, atat de rapid, incat acesta nu a avut timp de raspuns. Pentru a ma putea concentra pe prietenii intrati de curand in local, i-am mai zdrobit odata teasta de tejghea, cu si mai multa putere, pentru a ma asigur ca nu se ridica pana ce noi vom fi la cel putin zece kilometri departare. L-am lasat din maini, acesta alunecand usor, inconstient, pe podea.

Acum ramasese doar problema celor trei. Eram sigur ca in spate, fetele nu aveau nicio problema.  Joseph a pastrat gatul sticlei de bere si jumatatea ramasa a sticlei in mana stanga, iar pentru a-si demonstra dexteritatea in fata amicilor nostri, a mutat-o de cateva ori, prin aruncari scurte, dintr-o mana in alta, fara sa-i impresioneze pe amabilii aflati in fata noastra. Prima miscare adevarata au facut-o in fapt ei, cand unul de-al lor, insarcinat cu purtarea si folosirea unui ciomag, a flancat barul prin partea dreapta, celalt maciucar prin stanga, iar gealatul cutitar s-a indreptat cu pasi fermi inspre Joseph, care astepta un semn de la mine. Eu am decis ca mai bine ii rezolvam daca am sta impreuna, asa ca m-am intors de partea prietenului din liceu. Fara sa ezit m-am aruncat asupra celui cu cutitul, a carui mana dreapta i-am inclestat-o cu ambele maini. I-am catapultat scurt un cap in gura si i-am inleznit caderea cu o piedica facuta la calcaiul lui Ahile. In cadere, acesta si-a folosit mana stanga, ramasa libera pentru a ma prinde de cravata si a ma trage cu el jos. Joseph s-a napustit asupra maciucarului din stanga lui, in timp ce celalalt, dintr-un pas, era langa mine. Joseph l-a lovit cu sticla in cap, dupa o fandare in fata, ce i-a permis sa evite lovitura devastatoare a maciucii. Sangele a inceput sa tasneasca, iar de la masa familiei germane a inceput un urlet al sotiei. Pentru a-l dobori, Joseph a folosit un placaj de rugby, dar cum matahala se incapatana sa ramana in picioare, prietenul meu s-a vazut nevoit sa-I aplice o dreapta scoasa din fundul gradinii. Impactul a fost direct, dureros, dar insuficient. Abia dupa al doilea placaj, Joseph a izbandit. Pentru a-mi ajuta urcarea, si pentru a-l elimina pe cutitar din joc complet, i-am infipt un cot in figura. Sangele a ramas parca stampilat pe cotul costumului meu, iar cu mana stanga am dat senzatia ca ma voi ridica, planul meu fiind de fapt de a reveni la podea si de a ma rostogoli. Miscarea de ridicare a fost insa prea ampla si i-a oferit celui aflat in picioare langa mine sansa de a ma lovi direct in moaca cu bata. Joseph si-a dat seama din prima de gravitatea situatiei, si fara sa stea pe ganduri, a ridicat ciomagul celui imobilizat si s-a dedicat total ultimului ramas in picioare. A incercat sa-l izbeasca violent, dar acesta era diferit de ceilalti doi. Era mai rapid, mai abil si mai tenace, contraatacul lui avand ca rezultat izbirea stomacului lui Joseph. Impactul brutal l-a impins pe tanarul cu origini de marinar cu doi pasi in spate si l-a fortat sa se incline, datorita durerii. Desi sangeram din buzele sparte la ambele paliere, eram inca perfect constient. Am aruncat mana dreapta inspre cutitul de razboi al celui cazut primul dintre noi cinci, si l-am infpit, printr-o miscare de scrima, in piciorul ultimului ramas sus. Acesta a zbierat animalic si a incercat sa ma loveasca, eu m-am ferit de aceasta data de lovitura, m-am rostogolit si dintr-o miscare eram din nou in picioare. Fiindca nu mai aveam ce pierde, i-am aplicat si acestuia o lovitura cu cotul drept, deja manjit de sange. Acesta a facut un pas in spate, apoi a incercat sa se regrupeze, dar a fost intampinat de o bata in moalele capului, trimisa de Joseph prin dreapta mea, care se ridicase intr-un timp miraculous. Cand ultimul atacator a cazut la podea, Joseph l-a mai lovit odata, insetat, in stomac, pentru a raspunde primei lovituri incasate. A aruncat apoi bata si s-a aplecat din corp, cu mainile pe genunchi.

-Esti bine ? Il intreb eu.

-Da, da-i dracu’. Hai s-o stergem prin spate.

Nici nu apuca sa termine fraza, ca usa din spate se deschide, iar dupa ea apare un om gras, de statura medie, dupa aparente, bucatar, cu o pusca model kar102. Un fior rece mi-a strabatut sirea spinarii si picioarele parca mi se intepenisera in podea. Ne-am privit in ochi pentru mai putin de o secunda, iar cand degetul asemanator cu un carnat al bucaturului s-a concentrat pe tragaci, s-a vazut prins de la spate, gatuit de elasticul preferat drept arma de Annette. Glontul a zburat in tavan, iar noi doi ne-am aruncat la podea. Sugrumat, acesta a cazut greu, si a renuntat la lupta, scurgandu-se usor pe prag, dupa ce Maria l-a troznit frontal, in mecla, cu fundul unei oale de inox.

Vazand ca unul dintre cei trei atacatori ai nostri incearca sa se ridice, anume cel din centru, l-am calcat exasperat deja de insistenta lor, pe cap. L-am lovit in teasta de cateva ori, fiindca nu mi-a placut niciodata sa las treaba neterminata.

-Sunteti in regula ? Le intreaba Joseph pe fete.

-Fara griji, avem ce ne trebuie. – ii raspunde Maria. Se pare ca voi ati avut probleme.

-Glumesti ? Tipii au venit cu bate si cutite, noi nu voiam decat sa bem o bere. Ce mitocani.

Replica mea era plina de ironia invingatorului.

-La voi cum a fost ? Am continuat eu.

-Am intrat rapid si curat. Cel de la intrare, era atipit. L-am trimis total in lumea viselor cu un pod de palma in nas si o lovitura-n boase. In spatele usii, in stanga, era o usa inchisa cu cheia, in dreapta o camera pentru congelarea carnurilor, in fata pe dreapta bucataria, iar drept inainte o usa intredeschisa. Am convenit cu Maria ca ea va intra in bucatarie, iar eu voi merge dupa informatia dorita. Cum bucataria era in aparenta goala, amandoua am intrat impreuna. In camera, era lumina doar de la o lampa de birou, iar cu spatele la noi, pe un fotoliu, o persoana privea la televizor. M-am strecurat inauntru cu agilitatea unei feline, am scos elasticul din gentuta si am incercat sa-l surprind pe imbecil. Surpriza a fost ca pe fotoliul nu adapostea pe nimeni. Din spatele usii l-am auzit pe Uwe, tipul cu parul mereu pe fata, obsedat de imaginea proprie. Ranjea si m-a intrebat daca am crezut ca va fi atat de usor sa-l prind. Nu stiu cine se credea, dar chestia asta m-a infuriat. M-am intors spre el, dar acesta m-a avertizat sa nu mai fac niciun pas. L-am crezut, desi se afla in intuneric, eram sigura ca are un pistol. Maria aflata inca afara i-a inchis unghiul de vedere, trantind usa cat de mult posibil, lucru ce mi-a dat timp sa ma apropii suficient de el si sa-i imobilizez ambele maini. Acesta a iesit de dupa usa si mi-a intrat in lumina. L-am zmucit de ambele maini si l-am intors cu fata la usa. Maria l-a lovit in fata cu podul palmei, apoi i-a luat pistolul din mana. Totul s-a intamplat in cateva secunde. L-am asezat cu grija pe fotoliu, iar in timp ce eu m-am asigurat ca nu se misca de acolo, Maria a scotocit prin sertare pentru registru. Odata gasit, am aflat ca Matheus are program liber in aceasta seara. A rupt foaia respectiva din registru, iar eu, buna la suflet nu l-am omorat, dar l-am lovit de mai multe zeci de ori cu patul pistolului lui, pana ce acesta si-a pierdut cunostinta. As fi continuat, dar Maria, hm, aici de fata, mi-a spus ca e timpul sa plecam, chiar cand incepuse distractia pentru mine.

-Desigur, sa-ti amintesc costurile distractiei tale ? – Ii replica Maria cu o miscare a mainii prin par.

-Din pacate, distractia mea a stricat pistolul, fiindca a cazut incarcatorul, iar cand am incercat sa-l repun, nu mai avea stopul, pe semne rupt. Il am inca la mine, poate o sa-mi foloseasaca odata. Cum spuneam, ne-am intors la bucatarie, chiar in clipele in care bucatarul cobora de la etaj cu pusca in mana. Mergea incet si era timorat, din prima clipa parea o prada usoara. Cat timp el a mers tiptil la usa, eu mi-am calculat pasii. Cu usa deschisa, am facut doua salturi si l-am sugrumat. Rezultatul e si acum intins pe podea. Acum hai sa plecam, e deja tarziu. Avem exatct o ora sa fim pe strada Baum.

Am ascultat-o atent, in timp ce imi stergeam sangele de pe buze, cu un servetel luat din spatele tejghelei. Joseph ar fi spart incuietoarea si i-ar fi eliberat pe martorii fara voie, imobilizati inca pe scaune si inghetati de frica, insa probabilitatea ca acestia sa se tarasca la politie ar fi fost prea mare. Astfel, am fost nevoiti sa-i lasam pe cei din fratie sa se ocupe de ei. Stiam cu totii ca intaririle erau deja pe drum.

-Numai o clipa, ii spuse Maria pe  un ton copilaresc. Am sa iau niste gin pentru a-mi tine mainile ocupate, sa nu dau de banuit cand ies de aici.

Am stabilit sa plecam in patru directii diferite, inspre Baum Strasse, aflata intr-un cartier select. Acolo se afla o casa a unei batranici care a lucrat pentru Hitler in timpul razboiului, apoi pentru fratie, fiindca realizase, dupa spusele ei, ca nu era buna la nimic altceva. Primise casa in ultimii ani de viata, iar la moarte, a lasat-o nepoatei ei, anume Maria. Pe acte, ea figura inca pe numele batranicii, astfel incat nimeni nu stia a cui e casa. La lege se spune ca, daca bunica nu a lasat niciun act de testament, cladirea urma sa redevina a primariei, insa pana acum, niciun reprezentant al conducerii locale nu venise sa o revendice. Noi o foloseam pentru intalnirile noastre, petrecerile noastre si serile in care voiam sa ne petrecem timpul impreuna. Nimeni din fratie, in afara de Anni-Frid, de Claus si de Bobby nu stia de micul nostru secret.

Am dat foc sacoului manjit cu o bricheta gasita langa dozatorul cu bere, si l-am lasat in restaurant, chiar inainte sa plec.

Aveam deci, mai putin de o ora sa ajung la casa cu pricina. Urma ca acolo sa vina si Jimbo cu John cu masina, iar de acolo sa plcam dupa Matheus, care mai mult ca sigur se afla in cazinoul lui preferat, ori in bordelul “11 iepurasi”, daca era deja trecut de orele de bun simt ale berlinezului familist. Eu am apucat-o pe drumul catre gara, am cotit stanga pe Launer Strasse si am tinut-o drept pe bulevard, pana la intersectia cu Ainer Strasse. Acolo am virat la dreapta si am patruns in cartierul select al Berlinului de Vest, acoperit de lumina dulceaga a amurgului. Am incercat sa ma bucur de aceasta plimbare, pe cat posibil, si desi stiam ca in orice moment pot fi inhatat de fratie, sau impuscat de vreun glonte ratacit, am decis ca pasul meu sa fie molcom si sa fiu ultimul care ajunge la casa Mariei, asa incat pasii mei au fost molcomi, simetrici, rari. M-am delectat cu privirile trecatorilor, fie iesiti la plimbare, fie intorsi de la munca, fie grabiti sa-si resolve problemele cotidiene, representative pentru monotonia lor.

Casa de pe Baum Strasse era o casa mare, impunatoare, cu etaj, construita imediat dupa razboi, din caramida, in locul unei biserici distruse de rusi sau de aliati. Pe exterior, era la fel de atunci. Avea un gard mare, avangardist pentru acele vremuri, si diferit de celelalte case aflate pe strada respectiva, casa noastra nu avea ciment la baza gardului. Era un gard din fier, cu o cautatura diferita. Gradina era de asemenea larga, cu o singura poteca, ce unea poarta de fier cu usa de la intrare, poteca a carei singuratati era alinata de ciresul crescut deja in curtea golasa din fata. In spatele casei, in timpul ocupatiei noastre, gratarului de caramida i s-a alaturat un leagan pentru mai multe persoane. Cladirea era usor de observat, chiar si din partea opusa a strazii, dinspre care veneam eu.

In fata, portii, diferit de cum ma asteptam eu sa fie, n-am vazut masina lui Jimbo, ci Audiul sport al fratiei, insa cu siguranta nu era al nostru. Am traversat pentru a putea privi casa din ansamblu, panoramic. Am aruncat cateva priviri rapide si mi-am continuat drumul, pe langa casa, vis a vis de ea. Am trecut nepasator, ca un turist, insa in interior aveam frica sa nu fiu vazut de invadatorii spatiului privat, ce apartinea in fapt primariei. Cativa metri mai in fata, pe o banca apartinand altei locuinte, se aflau Maria si Annette. Acestea m-au vazut si chemat rapid, cu o miscare usuratica a mainii. Fara sa grabesc pasul, am ajuns langa ele si le-am intrebat pe un ton cu care i te adresezi unui strain pentru indicatii:

-Ce faceti aici ? Cine e inauntru ?

-Sunt Bobby si Claus. Asaza-te aici.

Am urmat indicatia Annettei si m-am alaturat celor doua pe banca. Am aflat astfel ca Maria venise prima, chiar in momentul in care acestia isi plimbau hoiturile pe poteca din gradina. Annette a venit a doua, si s-a asezat direct pe banca, unde i s-a alaturat si Maria, ce pana atunci se ascunsese in spatele uneia din casele vecinilor. Inspaimantata, aceasta a venit la Annette si i-a propus sa intrarea intempestiva in casa, dar a fost refuzata vehement.

-Ai vreo idee ce facem acum, domnule lider de echipa ?

-Nici cea mai vaga. Ii asteptam pe toti sa vina. Daca avem noroc, Jimbo si John ajung inainte ca astia sa iasa. Cu si mai mult noroc, Jimbo nu o sa intre cu wolksvagen-ul direct in Audiul lor, si desi stiu ca cer prea mult, poate nu o sa le atraga nici atentia. Jimbo era cunoscut pentru indiscretia lui. Odata a fost nevoit sa omoare un ziarist, fiindca acesta il vazuse in timp ce interoga un politist in legatura cu niste opiu, sau cocaina, afaceri ale fratiei oricum. Totul s-a intamplat in plina strada, ba chiar mai mult, la o terasa.A realizat ca este ziarist prea tarziu, cand acesta deja notase intregul incident, pe un carnetel nevazut, de la o alta masa. A incercat sa-l faca sa taca, dar cand acesta a refuzat, s-a vazut nevoit sa-l impuste pe o strada laturalnica, pe unde ziaristul se intorcea zilnic acasa. Din cate se pare, nimeni nu a aflat ce stia ziaristul, pana in prezent, fiindca acesta fusese suficient de egoist sa pastreze povestea pentru el, pana ce o va publica.

-Iar daca se intampla invers ?! Intreaba Maria impacientata de prezenta nedorita a celor doi musafiri.

-Atunci vom avea parte de distractie. Oricum nu putem intra in casa, fiindca astia ne asteapta cu siguranta cu armele pregatite. Ne-ar ciurui. Trebuie sa ne apropiem de casa. Din acest loc, daca vor iesi, suntem inutili. Vom sari gardurile pe rand, dupa asternutul noptii si dupa ce toti vor fi sositi. Cand ajungem in curtea casei vis a vis de a noastra, ne ascundem dupa casa si ii asteptam.

-Iar daca suntem vazuti ?

-Ghinion, da-i dracu’ ! Ii imobilizam si pe aia. Omoram tot cartierul daca e nevoie. Voi realizati ca planul nostru pentru noaptea asta e compromis ?

Desi era impotriva instructiei de baza in astfel de cazuri, vocea mea ridicase tonul, de una singura, exasperata.

-Usor capitane, o iei la vale. Nu uita. Pastreaza-ti calmul si vocea jos.

O silueta cunoscuta a aparut in intunericul deja lasat pe Baum Strasse. Din lumina lampilor de iluminat public, puteam recunoaste silueta lui Joseph, ce venea la cam treizeci de minute in urma mea, pe acelasi drum. O jumatate de ora de asteptare grea, in care jucasem rolul prost al politistilor ce stau pentru filaj. Cu fiecare pas ce il apropia de banca, imi intaream convingerea ca este Joseph, si renuntam la a mai cauta cuvinte de spus in cazul chestionarii noastre de catre un necunoscut.

-Ce faceti aici ? A cui e masina ? Cine e inauntru ? Ne-a intrebat cu o iritare in glas Joseph, aflat la cativa metri departare de noi.

I-am impartasit si lui noutatile si i-am sugerat sa intre direct in gradina casei unde urma sa ne petrecem timp mult si de calitate impreuna. Dupa cateva minute in care el deja intrase si se asezase confortabil pe scarile de la intrarea in respectiva locuinta, am decis ca este prea tarziu si ca nu-i mai putem astepta pe Jimbo si pe John, care intarziau prea mult. Fara nicio veste de la ei, am luat decizia de a sari gardurile, cu riscul de a fi vazuti de locatarii caselor, sau mai rau, de Bobby ori Claus. Am regretat aceasta decizie. Desi am ajuns in curtea casei unde se afla si Joseph, care ne-a asigurat ca nimeni nu e acasa, am fost supusi la ore grele de asteptare. Am inceput sa vorbim vrute si nevrute, sa radem, sa pastram tacerea, sa ne amintim de inceputurile noastre impreuna. In tot acest timp, nici cei doi intarziati, dar nici musafirii nostrii nu au facut vreo miscare. La randul nostru, am incercat sa ramanem pe pozitii, ascunsi de plopii din fata casei, ce ne fereau de privirile hraparete ale asociatilor din fratie. Usor-usor, s-a instalat si oboseala, iar plangerile Mariei cum ca este obosita sau ca ar vrea sa doarma, nu au intarziat sa apara. Daca si John era la fel de punctual, era posibil chiar sa-l fi avut deja pe Matheus.

In jurul orei trei noaptea, cand energia noastra aproape se epuizase, zgomote au inceput sa apara din spatele plopilor. Era clar vocea lui Bobby, o voce de copil, pitigaiata. Era un om inalt, trecut de 2m, curatator de profesie, foarte apropiat de Matheus, fiindca facuse parte, alaturi de Claus din echipa lui, desfiintata cand javra de berlniez a luat fratia de la falca. Avea un par balai, ochi albastri, si maini mereu muncite. Era cunoscut pentru faptul ca nu folosea arme de foc, ci cutite, iar arsenalul sau greu era compus chiar din mainile lui, ce atarnau greu, pana mai jos de sold. Avea o forta comparabila cu a gigantului din echipa noastra si toti il stiau drept copilul minune al organizatiei. Prietenul sau, Claus, era fiul unui preot din Bonn. Purta ochelari, era la randul sau inalt si bine facut, dar diferit de Bobby era ceva mai zgomotos. Se stia ca niciodata nu se desparte de pistolul lui revolver, adus pe bani multi din state, si despre care pretindea ca a fost purtat de cowboy din vestul salbatic. In loc de maini, el folosea Thompson-ul din dotare, care eram sigur ca il insotea si acum.

M-am ridicat de pe prispa, cu o miscare agera, sa-i intampin pe cei doi. Din pacate, urma sa avem parte de actiune. Era clar ca nu putem sa-i lasam sa plece. I-am ridicat pe toti, si spre surprinderea mea, Annette era deja atipita. Cu ochii intredeschisi, a realizat si ea ca cei doi sunt pe cale sa plece.

-Ce i-a apucat pe astia ? Mai intai intra fara voia noastra in casa, apoi pleaca la ora patru. Serios ba baieti, chiar n-am chef.

Lamentarile ei erau de fapt vocea interioara a fiecaruia dintre noi. Cea mai treaza, parea paradoxal a fi Maria, careia i-a fost imposibil sa adoarma pe scarile reci, de piatra.

I-am asteptat sa iasa pe poarta si atunci am facut prima noastra miscare. Ne-am apropiat de plopi si ne-am folosit de neatentia lor din noapte, pentru a iesi pe poarta lasata deschisa de Joseph. Un fior rece mi-a trecut atunci pe sirea spinarii, cand am observat ca si Bobby are un Thompson in mana. Intr-o singura secunda blestemele mele au vizat mai multe persoane. Pe Annette ca stricase pistolul lui Uwe, pe mine ca nu pastrasem cutitul, pe Jimbo si John ca nu aparusera atata timp si pe Matheus, ca ne obligase sa intram in cacat.

Cand Bobby a aruncat Thompson-ul pe bancheta din spate, si-a dat seama de prezenta noastra. A strigat cat a putut de tare, pentru intreg cartierul:

-Uite-i !!! Boule, ti-am spus ca sunt aici !

Era deja prea tarziu. Claus era in masina, pe scaunul soferului. Annette a atacat portiera, si cu o miscare ampla din mana dreapta a deschis-o. Maria a urmat-o si l-a tras afara. Fara sa opuna rezistenta, Claus s-a scotocit dupa pistol, dar pozitia inclinata in care se afla i-a permis Mariei sa-l izbeasca cu piciorul in gura. Impactul l-a facut pe vechiul nostru asociat sa se izbeasca cu capul de plafonul masinii si sa cada instantaneu pe caldaram. Eu cu Joseph l-am inconjurat pe Claus, ramas inert, pe partea opusa a masinii. Desi eram doi, stiam ca nu va fi usor sa-l lichidam.

-Calmi prieteni, sa nu avem o scena, ne-a propus Bobby, insa pentru noi, noaptea de asteptare si planul distrus de cei doi, erau deja prea mult.

-Ce cautati aici, imbecililor ? L-am chestionat eu.

-Am venit dupa voi, cam cata minte sa ai sa ma intrebi asta ? Mi-a replicat pitigaiat Bobby.

-Care sunt ordinele ? Hai motanel, da-te-n fapt. Sugestia lui Joseph a fost suficienta cat sa-i atraga atentia pentru o secunda. A fost ceea ce aveam nevoie si dintr-o miscare eram langa el.

L-am lovit in genunchi cu talpa, l-am apucat de ceafa si l-am izbit cu fruntea de plafonul masinii. M-a urmat Joseph cu o lovitura de stanga in ficat si un uppercut de dreapta in barbie. Chiar si pentru Bobby era prea mult, dar ca sa fie sigur, Joseph a atentat si la maxilarul de jos a prietenului nostru, acum insarcinat cu prinderea si uciderea noastra. Astfel, se distrugeau ani intregi de prietenie, curmati de ordinul idiot a lui Matheus, care voia sa faca loc in organizatie si gasise pentru eliminare, echipa noastra.

Revolverul lui Claus a fost inhatat de Annette si pus in geanta. La caldele rugaminti ale mele si ale lui Joseph, acesta a fost aruncat pe bancheta din spate a masinii, pentru a nu-i da motiv malacului sa ne caute insetat de sange. Ordinele au fost impartite astfel: Eu si Joseph i-am bagat pe cei doi in casa, tarandu-i plini de sange pe poteca, pana in casa. Maria s-a ocupat de sangele ramas in urma noastra, iar Annette a depozitat armele in portbagaj si a dus masina doua la patru strazi distanta, pentru a ne asigura. Am fi folosit-o noi, dar am fi fost vulnerabili in ea, fiindca respectiva masina le-a fost data intentionat pentru aceasta misiune, in cazul in care ar pierde-o. Era o masina cautata de politia din intreaga Germanie de Vest si chiar de interpol, iar noi nu aveam cum sa scoatem placutele de inmatriculare. Am realizat asta dupa zgarieturile ce le purta in parbriz. Astfel erau identificate masinile momeala, trimise in misiune cu riscul si chiar cu dorinta de a le pierde.

Intorsi in casa, ne-am asezat cu totii in sufragerie si am incercat sa atipim. Pentru orice eventualitate, mi-am asumat raspunderea de a ramane de garda. Zorii zilei se iveau, iar noi nu stiam nimic despre cei doi prieteni. In mintea mea, era deja clar zugravit intreg tabloul. Matheus voia sa se descotoroseasca de noi, fiindca trebuia sa faca loc unei alte echipe. Apropierea noastra de Anni-Frid era prea periculoasa pentru el. Ajunsese sa se teama de noi, dar mai ales de Anni. Cand asteptarea ma doborase, am decis sa ma uit la ceasul de la mana lui Joseph. Era trecut de ora noua. Au fost clipele de neatentie necesare pentru ca ceva sa se intample. Sunetul wolksvagen-ului lui Jimbo s-a auzit in curte. Fara sa trezesc pe cineva, m-am dus jos sa aflu ce se intamplase cu ei, atata timp. Din relatarile vagi ale lui Jimbo, fiindca John era prea nervos si obosit sa mai vorbeasca, se parea ca fusesera urmariti prin tot orasul. Cand in sfarsit au ajuns sa ia masina, era trecut de ora opt. Cu promisiunea lui John ca ne va povesti pe indelete tuturor, m-am dus sa-i trezesc pe toti din casa. Din spusele lui, trebuia sa plecam. Fratia era deja pe drum, dupa noi. I-am luat pe rand, cu grija, fara sa-i bruschez. I-am lasat cateva minute sa se dezmeticeasca, apoi m-am intins si eu, la randul meu, pe canapea.

Era o dimineata racoroasa de aprilie. Lipsita de soare, de culori. Gri. Ne aflam cu totii in aceeasi casa. Aceleasi fete, aceleasi costume, aceleasi masti. Ne ignoram cat de mult posibil, si in secret ne uram. Aceeasi cladire, din strada Baum, mai batrana doar cu cativa ani.

-Hei tu ! Trezirea ! Avem treaba.

Am fost trezit de intrarea in celula mea a lui Anni-Frid. I-am recunoscut vocea si am decis sa-i fac pe plac. Motaiala imi prinsese bine. Imi doream mai mult ca niciodata sa i-o trag lui Matheus si sa ma car din organizatia lor imputita. Anii lungi din urma mea, lasasera cicatrici adanci. Prea adanci si prea vizibile, ca sa nu imi dau seama ce imi spuneau de fapt.

Capitolul II – Cafeneaua

Dupa aproximativ o ora de mers prin orasul pustiit de ceata densa, am ajuns la cabana. John o numea impropriu cabana, fiindca era o cladire dezafectata, plasata intr-o vale undeva la periferia orasului. Imi amintea de plimbarile la munte impreuna cu familia, pe cand razboiul nu incepuse inca. Dupa izbucnirea razboiului, familia noastra s-a rupt. Tata a fost chemat in armata si detasat pe frontul de Est. Sfarsitul si l-a gasit la Stalingrad, in timpul ofensivei sovietice. Tot ce am primit in schimbul vietii lui, a fost acea scrisorica in care Reich-ul ne multumea nespus. Desi era poleita cu aur, si eu personal as fi pastrat-o, mama i-a dat foc, scarbita.

Gigantul a oprit chiar in fata cabanei, lipsita de gard sau de vreo poteca interioara curtii. Era o cladire mansardata, de ciment, nefinisata niciodata. La intrare avea prispa, fara gardulet, iar scarile erau de lemn, putrezit de trecerea anilor. In dreptul soneriei era un mesaj inscriptionat cu ajutorul unei  chei, mic si aproape ininteligibil, intr-o germana anagramata: “Aici domneste noi”. Cam acesta era mesajul tradus cuvant cu cuvant.

-Ce reprezinta inscriptia ? Il intreb eu pe John cu empatie.

-Probabil nimic. Asa a fost de cand cunosc eu cladirea, adica de acum multi ani. Cel ce mi-a dat-o mi-a spus ca este un cadou de la muncitori, inainte sa o termine.

-Asta numesti tu terminata ? Bufni distrata Annette. Dar daca tot ai adus vorba, cine ti-a dat-o ?

-Casa nu e a mea. E a unui fost coleg de serviciu.

In ultima fraza rostita de John se citea clar siretenia care-l caracteriza. Cu totii ne-am dat seama ca de fapt si el vedea casa pentru prima oara.

-Atunci cred cu convingere ca ai cheile.

-Cu siguranta le am. Nici nu apuca sa termine fraza si loveste usa cu piciorul drept. O lovitura scurta, la baza usii, menita s-o deschida. Fara niciun rezultat, John mai face un pas inspre usa si o loveste din nou, aceasta insa incapatanandu-se sa ramana inchisa. Pierzandu-si rabdarea, John ii comanda gigantului pe un ton poruncitor, rastit:

-Adu levierul din masina !

-Rabdarea e o virtute, batrane prieten. Ii replica Jimbo mai mult cascand, si intinzandu-si corpul. In plus, nici nu stiu unde l-ai lasat ultima oara.

-Sub bancheta din spate, ca sa nu pateze interiorul masinii sau portbagajul de sange.

-Corect ! Imi aduc aminte acum. Zambetul asternut de Jimbo era un semn al placerii cu care isi facea treaba. Iubea fratia. Diferit de noi, el nu stia ca de fapt pentru fratie el nu inseamna nimic. Stia ca tot ce face e pentru binele fratiei si nu al lui. Banii castigati in urma misiunilor ii considera ca aducatori de ghinion si astfel ii dona saracilor, ostentativ, pentru a le transfera lor ghinionul. Traia din banii mosteniti de la o matusa din Italia.

-Sunt obosita. Vreau sa ma asez – se plangea Maria lui Joseph.

-Mai scuteste-ma. Abia ai stat jos in masina. Ii replica John scarbit si deja enervat la culme de usa inca nedeschisa, cu tot cu ajutorul dat de levierul gigantului.

La vederea scenei, Jimbo intervine cu forta, si fara niciun cuvant ii smulge levierul din mana lui John, care se inroseste acum si de furie, nu doar de efort. Daca gigantul nu ar fi deschis usa in mai putin de 10 secunde, ar fi fost nevoit sa-i indure furia micutului berlinez. Din fericire, usa a fost deschisa prin doborarea clantei vechi cu doua lovituri de levier. Usa impinsa cu piciorul de Jimbo scartaia groaznic. Sunetul  mi-a semanat mai intai cu guitatul unui porc la taiere, apoi cu al unei femei injunghiate.

Din casa a inceput sa iasa un miros groaznic. Chiar si nasul meu, imbatranit si expermientat cu astfel de situatii se simtea jignit. Desi toata viata am urat chimia, am realizat insantaneu ca este un miros de putresceina combinat cu senzatia de neuitat a cadaverinei. Ambele mirosuri mi-au devenit astfel familiare. Fara indoiala inauntru se aflau niste cadavre putrezite. Era exact ceea ce aveam nevoie. Sa fiu gasit de fratie, sau de politie, in casa cu alte cadavre uitate in timp, la fel ca si noi.

Alarmata de mirosul respingator Maria a coborat de pe prispa din doi pasi, cu o saritura peste doua trepte si evitand astfel riscul ruperii acestora.

-Nu multumesc. Eu stau afara. Afara din oras. Ce dracu’ pute in halu’ asta ?

-Noul parfum Dior draga mea, poison mortel. Sarcasmul meu nu reuseste decat s-o scarbeasca pe Maria, dar smulge un zambet pe buzele lui Jimbo.

Joseph a fost primul care a intrat in casa, cu dorinta de a se intinde in primul pat, fotoliu, scaun sau cada, ignorand toxicitatea putresceinei, caracteristica tuturor cadavrelor intrate intr-un stadiu avansat de putrefactie. Dupa cativa pasi in holul intunecat, se impiedica si aproape ajunge la podea. Cu o miscare agila, calca cu al doilea picior pe primul hoit identificat astfel si isi recapata echilibrul.

-La dracu’ cu casa voastra ! Racneste acesta din interior. Era o pozitie neobisnuita pentru el, mereu jovial, oboseala insa il obligase sa treaca peste astfel de banalitati. De mirare pentru mine, era insa faptul ca, desi casa era un cavou improvizat, el era pregatit sa ignore atat mirosul, cat si cadavrele pentru a se putea relaxa un pic.

-Ai tu ceva mai bun ?! Il repede John, care il si impunge de la spate, pentru a-si face loc in hol. In timp ce acesta scotocea incaperea cu speranta ca va gasi un intrerupator pentru a face lumina, Joseph isi masura si cauta cuvintele. Resemnat, acesta raspunde:

-Nu.

-Aici era ! Porcarie de intrerupator – rosteste triumfator John.

Lumina a napadit in camera, si a clarificat pozitia mortului de pe podea, ce se afla cu capul intre talpile lui Joseph, cu picioarele inspre scari. Figura era contorsionata si era imposibila identificarea sexului decedatului. Dupa formatiunea corpului, era o femeie trecuta de prima tinerete, ucisa prin violenta. Hainele erau murdare si rupte, dar se putea distinge un deux-piece galben lamai, inconjurat cu o curea neagra, groasa. Dupa prima identificare vizuala, ranile de pe corp nu puteau fi provocate de maini de om. Interesant pentru mine era si faptul ca in picioare nu purta nimic, desi avea dresuri de culoare neagra. Pielea era in mare acoperita, mainile insa confirmau ceea ce mirosul incerca sa ne spuna, anume ca trupul femeii intrase deja in putrefactie si probabil era acolo de mai mult de o saptamana, lasat in pozitia in care fusese azvarlit in holul casei.

Era un hol lung, cu un cuier si oglinda in stanga, cu o singura intrare inspre casa. Scara era in partea dreapta a incaperii, era o scara de lemn vechi, de fag, careia ii lipseau doua trepte. Drept in fata lui Joseph era un tablou, un portret de familie, cu o mama tanara in taior, un tata intr-un costum cu cravata si camasa in dungi si o fetita cu un zambet larg si fundita in par. Sub tablou era un bufet cu patru sertare, din lemn maro deschis. O vaza stapanea diametrul bufetului, pe care se mai afla si un mileu brodit manual.

Am intrat si eu in casa, cu grija de a ignora cadavrul intins pe podea. M-am indreptat inspre bucatarie, luminata de cele doua ferestre, prima deasupra chiuvetei si a doua pe peretele opus, ce strajerea in lumina diminetii masa de patru persoane din centrul bucatariei, confectionata din acelasi lemn cu bufetul din hol. Frigiderul era in dreapta chiuvetei, un model Zill, ce probabil acum cativa ani, stralucea a modernism. Pe hol era o gresie in doua culori, alb si negru, cu pietrele dispuse in formatiunea unei table de sah.

Am iesit din bucatarie, fara sa intru decat in prag. M-am intors pe hol si m-am indreptat spre scari. Joseph a intrat in bucatarie, iar prima miscare a fost sa deshida geamurile. Apoi s-a asezat dezinteresat la masa, pe un scaunel subred.

Am urcat scarile cu grija, sarind peste cele lipsa. La capatul scarilor m-a intampinat bezna totala. Conform parterului, casa trebuia sa continue in partea stanga. Pasii mei erau marunti si calculati. In intunericul ce-mi reducea campul visual la zero, am distins un prag in partea dreapta. Am cautat usa, insa am gasit-o abia in partea opusa, deschisa complet, inspre interior. Mana mea a alunecat pe peretele interior camerei, cu speranta de a gasi un intrerupator pentru lumina. Odata gasit, am exultat cu o  jubilatie interioara.

Prima imagine vazuta mi-a ramas intiparita pe retina. Socul nu a putut fi amortizat si m-am vazut obligat sa sting lumina dupa mai putin de o secunda. Era deja prea mult. Casa nu mai era un cavou, era un altar. In numai cateva clipe prin fata mea au trecut prin ochii mintii milioane de imagini. Mi-am vazut copilaria fericita, apoi lupta pentru supravietuire, instrainarea, lupta cu mine insumi, disperarea, dispertul si repulsia pentru tot ce ma inconjoara. Nimic insa nu s-a comparat cu ceea ce imi fusese dat sa vad. Cu mana ce imi tremura pe intrerupator, am gasit curajul de a-l mai apasa odata, cu speranta ca daca voi mai vedea totul odata, voi uita. Reactia a fost insa total inversa. Imaginile s-au intiparit si au ramas stocate in memoria mea, si asa violata de amintiri cicatrizate si urme ale trecutului sangeros.

Chiar in fata mea, pe perete, cu un satar infipt in gat, se afla corpul tatalui din portretul din hol. Drumul de la mine pana la el, mai putin de cativa pasi, era un fost parau de sange, acum uscat pe podea.  Corpul ii fusese despicat in doua, de la brau. Cele doua parti erau acum separate.  Am realizat cateva secunde mai tarziu, ca de fapt partea superioara a corpului se afla pe locul unde de drept, era fereastra, acum barata de sipci batute in cuie, ce faceau drumul luminii in incapere imposibil. Aproape se rupea, datorita gravitatiei, fiind pastrat la un loc de clavicula perforata de satar. In partea de jos a corpului, carnea se vedea vanata, aproape verde, si brazdata de viermi. In dreapta camerei se mai afla un sifonier, cu una dintre usi deschisa, plina de sange, atat pe usa,  cat si in interior. Un revolver se afla pe podea, fara nicio legatura cu oroarea din incapere, ce ar fi putut fi rescrisa cu acel pistol argintiu. Mustele roiau atat in jurul cadavrului tatalui, cat si in jurul sifonierului, unde am incercat sa deduc ca se afla corpul fetitei, fara a mai avea curajul de a ma apropia. Ramas inca impietrit, rezemat de perete, am decis ca cel mai bine ar fi sa inchid lumina si sa ma intorc jos.

In apropierea scarilor am auzit insa scartait de roti, insotit de sunetul unui girofar. Era, fara indoiala o masina a politiei, intrigata probabil de ceea ce se intampla in casa. Una din portierele masinii s-a deschis, iar din ea a iesit o persoana cu voce de bas, ce avea rugamintea legitimarii prietenilor mei. Pasii acestuia s-au indreptat inspre prispa pe care a urcat. La vederea cadavrului din hol, politistul a avut un soc. A incercat sa se apropie pentru a se asigura de ce vede, insa la intoarcere s-a lovit de kandraua gigantului nostru, care realizase ca situatia s-a imputit. A scos un scancet scurt si cu o ultima miscare s-a rezemat de pragul de la intrarea in casa, alunecand usor la podea.

-In masina toata lumea ! Striga John in timp ce se indrepta inspre vehicul.

Pasi rapizi si scurti s-au auzit din partea tuturor. Chiar si Joseph s-a ridicat si din doua sarituri a parasit cladirea. Celalalt politist din masina, probabil a ramas in masina, fara sa schiteze vreo miscare. Era stiut faptul ca niciodata o patrula de politie nu era formata dintr-un singur politist. Blocat inca de imaginea camerei, vazuta acum mai putin de un minut, am incercat sa cobor scarile, cu grija, insa deja era prea tarziu. Masina plecase, intr-un demaraj greu, ce demasca batranetea wolksvagen-ului nostru. Cei cinci ma abandonasera in aceasta casa a groazei, in a carui rastel de cadavre putea fi asezat si cel al politistului aflat, pana acum un minut, in patrula. La cateva clipe dupa, a pornit in urmarire si masina politiei, cu girofarul oprit de data asta. Dupa cunostintele mele, politistul aflat acum la volan, raportase cele intamplate, incluzand si adresa. Ma vedeam astfel obligat sa evaluez rapid situatia si sa o sterg, pana la aparitia intaririlor. Obligat de context mi-am revenit in fire, si am devenit din nou acelasi om cu sange rece. Prima miscare, pe care am considerat-o corecta, a fost sa ma intorc in camera si sa culeg revolverul de jos. Aveam mai putin de un minut sa fug, cand am realizat de fapt gravitatea situatiei in care ma aflam. Amprentele mele se aflau pe peretele, pe usa si pe pragul camerei de la etaj. Doar eu si John ne aflam in aceasta situatie, insa despre el deja nu mai stiam nimic. Am alergat in jos pe scari, si in sprint am parasit casa. Am virat inspre stanga, inspre iesirea din oras. Gafaiam si aveam un singur gand: misiunea noastra era compromisa, datorita unei patrule imbecile de politie. Vanarea lui Matheus, devenise astfel imposibila. Ma vedeam abandonat la perfiferia orasului, fara bani, cu un pistol in buzunar. Am alergat pana la primul boulevard cunoscut. Era deja trecut de ora 10. Am iesit astfel pe Brandenburgische cu scopul de a gasi un telefon public.

Situatia mea era disperata, si m-am vazut obligat sa cersesc o moneda pentru un astfel de telefon, cu speranta ca la celalalt capat al firului imi va raspunde Anni-Frid. Formez numarul pe care il stiam pe de rost si la care o puteam gasi. Conform planului, ea trebuia sa intervina abia dupa ce Matheus era scos din joc total. Ea era reprezentata publica a fratiei si trebuia sa motiveze corespunzator pentru publicul larg, moartea unui cap al mafiei. In viata de zi cu zi, era sefa politiei Berlinului de Vest si era de asemenea, o veche prietena a tuturor. Dupa cum am mai spus, situatia devenise disperata si rolul ei il modificasem pe moment. Aveam nevoie de ea sa ma scoata din incurcatura. Ea putea, in fapt, sa ii scoata si pe restul din ghearele politiei, insa deja nu imi mai pasa. Imi pierdusem rapid orice forma de logica, la fel cum si ei o pierdusera pe a lor, cand m-au parasit. Eram sigur ca pot termina misiunea fara ei.

-Biroul Politiei de Vest, mi se raspunde la celalalt capat al firului, de catre o voce tanara de femeie.

-Cu Anni-Frid Olzen, va rog. Spuneti-i ca o cauta Leinwand.

Un sunet ascutit a inceput sa imi raneasca urechea dreapta. Era tiuitul caracteristic liniilor telefonice ale politiei, ce se miscau lent. Pentru mine, momentul era dilatat in milioane de fragmente. Tonul a fost interrupt de vocea apasata a unei doamne cu o intonatie grava, serioasa:

-De ce aici ?

-Am nevoie de ajutor ! Urgent !

-Nu aici. In 30 de minute, la cafenea.

-Perfect.

-Idiotule, stii cat imi va lua sa scap de asta acum ? Ar fi bine sa merite. Mi-a rostit ea pastrandu-si calmul vocii, in aceeasi tonalitate.

A inchis telefonul, nervoasa probabil. Nici nu stia ce o asteapta. Teoretic, mi-ar fi spus sa astept pana la ora 13, cand are prima pauza in program, pentru o intalnire informala, dar cu datele actualizate in mintea ei, pentru ultima oara, acum doua zile, credea ca am terminat treaba. Era principala candidata la preluarea sefiei in fratie, si isi planificase disparitia minutios din viata publica. Aveam destula incredere in ea ca ma va ajuta si ca isi va calca din nou pe profesionalism. Ne ajutaseram reciproc de mai multe ori in trecut si eram determinat sa nu accept un refuz nici de aceasta data.

Cu pasi siguri, pentru a evita orice banuiala a trecatorilor, m-am deplasat la cafenea. Aura mea era a unui trecator pe care il vezi zilnic de mii de ori, in chipul fiecarei persoane ce te ocoloeste in drumul tau la munca, la scoala, in parc sau la biserica. Cafeneaua nu era in realitate o caefenea,nici macar o cladire, era una din bancile din parcul Tempelhofer, una dintre acelea pe care mereu scrie ca sunt proaspat vopsite. Parcul era impartit in patru: Cafeneaua, Biserica, Scoala si Cinematograful. Fiecare zona avea 8 banci diferite, alese intamplator si “vopsite” din doua in doua zile. Erau in total 32 de banci, cate una pentru fiecare echipa din fratie. Erau cele mai sigure locuri unde ne puteam intalni. Cu cat un loc era mai public, cu atat il facea mai putin vulnerabil si mai ferit de ochii tuturor. Paradoxal, politia dadea foarte putina atentie parcurilor, mai mult pentru aurolacii ce isi faceau veacul si dormeau noptile pe spatiul public. Cat despre placutele cu “proaspat vopsit”, nimeni nu isi pusese problema lor, cel putin nu in anii petrecuti  de mine in fratie. Niciodata nu am vazut pe cineva asezat pe aceste banci, iar cand vedeam, stiam sigur ca sunt reprezentanti ai fratiei, dar trebuia sa pastrez si sa asum ignoranta caracteristica oricarui trecator.

Am ajuns in parc destul de repede si m-am asezat linistit pe o banca. Am atras imediat atentia unei batrane, care isi plimba cainele, un pudel alb, o pata de culoare in dimineata acra  si care m-a observat fara sa-si poata refuza un zambet.

Anni-Frid nu s-a lasat asteptata. Era aceeasi femeie inalta, tanara, cu un aer de superioritate, dobandita prin ani grei de munca, de care nu s-a plans niciodata. Avea parul des, si incretit in fata, in niste zulufi ce de la distant semanau cu o aura. Ne cunosteam de mici, mamele noastre fiind profesoare la aceeasi scoala si in memoria mea ramaneau vii anumite momente petrecute impreuna. Totul s-a rupt dupa razboi. Ea s-a angajat la politie, datorita situatiei materiale in care se afla familia ei, iar eu am ales sa fug de ea, pe drumul fratiei. Conditiile grele au inrait-o si facut-o sa devina un om rece, taios, pragmatic. Inceputurile ei in fratie nu imi sunt clare. Din cate am aflat, pe cont propriu, ea fiind obligata sa pastreze tacerea, a inceput ca infiltrata in fisierele politiei, de unde sustragea informatii, contra unor sume de bani. Ascensiunea ei a fost rapida, atat in politie, cat si in fratie, lucru ce a demonstrat ceea ce si eu stiam din copilarie, anume ca de ea voi mai auzi timp indelungat. In cativa ani devenise purtatorul de cuvant al politiei, apoi chestor si in final chestor sef. Era acea prezenta despre care stiai sigur ca te va urmari. Nu renunta niciodata, tinea la principiile ei precum un calugarul la Biblie si mai presus de toate, era singura persoana cunoscuta mie, care sa fii reusit orice si-a propus, caracteristica ce-mi sporea increderea in ea. Folosea orice mijloc pus la indemana pentru a-si atinge scopul. Avea familie, la care tinea foarte mult si era maritata de cativa ani cu un alt reprezentant al organizatiei. A venit la mine zambind, cu pasi rapizi, de caprioara, iar pe un ton rece, m-a incremenit pe banca.

-Acum ce ati mai facut ?

-Buna dimineata si tie !

-N-am timp, fi rapid.

-Ne-am separat.

-In ce sens ? Unde sunt ceilalti acum ?

-Nu stiu. – Asa si era. Nu aveam de ce sa o mint. Incercam sa-mi imaginez unde s-ar putea duce, dar capul meu era gol.

-Unde i-ai vazut ultima oara ?

-La o cabana, la periferie. Pe strada Spetz. O vila neterminata, cu trei cadavre in ea.

-Povesteste-mi.

-Hm, am mers acolo cu dorinta de a scapa de Matheus. Casa era pusa la dispozitie de John. Inanuntru, trei morti. Nu stim cine erau, nu stim cine i-a omorat. O femeie la parter. Restul familiei, tatal si fiica, la etaj. El despicat in doua, ea in dulap. Pe jos, in camera unde i-am gasit, un pistol neatins pe podea. Cand am vrut sa cobor, o patrula de idioti a oprit in fata casei. Jimbo l-a omorat pe primul, cu kandraua, apoi au fugit si m-au abandonat acolo. Ce a mai ramas din patrula, a plecat dupa ei. Cel mai prost e, ca eu mi-am lasat amprentele acolo.

-De ele scapam repede, va pot pune impreuna pana diseara.

Ceva nu avea sens. Era lipsit de logica. De ce au plecat ei, fara sa ma astepte ? Era clar pentru mine ca plecarea lor era intentionata. Ma abandonasera acolo, iar mie imi era greu de inteles. Imi era frica. Nu doar de Matheus si ai lui, dar si de proprii mei prieteni. Nu numai ca plecasera fara mine, dar nici macar nu se intorsesera.

-Nu. Continuu singur. Imi trebuie o arma si itinerariul lui pentru diseara.

-Nici vorba. Nu asa. Te expui. Vei fi prins si impuscat. Si stii ca eu ar trebui sa te denunt.

-Ce sa fac atunci ? Nu ma mai pot apropia de nimeni in prezent. Nu asa.

-Pana diseara, stai pe langa mine. Intra la arest. O sa spunem ca ai furat o batranica. Pe la miezul noptii, aflam ca nu e asa si iesi. Apoi fac formalizarile extragerii tale. Cu putin noroc, reusim pana afla Matheus si ne vinde pe organe.

-Dar trebuie sa-l termin. Sunt mai aproape de el ca niciodata.

-In imaginatia ta si atat. Esti galben la fata, esti nedormit, nemancat. Nici apa sunt sigura ca n-ai mai baut de ieri. Ai nevoie de o pauza. Trebuie sa clarificam situatia echipei 7 mai intai. Daca s-au dat cu porcu’ ala, ii scot pe toti din joc, fara resentimente.

Brusc realizasem ca are dreptate. Nu numai ca nu eram aproape, dare ram la mile distanta. Aveam nevoie de o pauza, una lunga. Realizasem subit ca era deja mult mai puternica decat mine. Daca acum un an puteam sa o tin la respect, si sa-mi impun vointa in fata ei, acum aceste lucruri erau pure fantezii ale unui copil rasfatat. Ne-am salutat rapid, iar ea s-a ridicat prima de pe banca. Am asteptat cuminte, fiindca stiam ce va urma. In cateva minute, doi politisti m-au ridicat fara sa opun rezistenta. Nu mi-au cerut nici act de identitate, nici sa prezint bunul furat, insa m-au acuzat pentru jefuirea unei batrane in acest parc. Singura imagine ce mi-a trecut prin minte, a fost a batranicii care mi-a zambit arrogant in fata, cand m-am asezat pe banca, acum intinsa pe cimentul violent.

Capitolul I – Geneza unui succes

Era o dimineata racoroasa de aprilie. Lipsita de soare, de culori. Gri. Ne aflam cu totii in aceeasi casa. Aceleasi fete, aceleasi costume, aceleasi masti. Ne ignoram cat de mult posibil, si in secret ne uram. Aceeasi cladire, din strada Baum, mai batrana doar cu cativa ani.

-Trezeste-i ! Le ajunge ! Trebuie sa vorbim cu ei.

-Daca zici tu, oricum nu cred ca scoatem prea mult de la ei.

Cu o miscare alene, taraganata si vlaguit datorita lipsei de somn, Joseph se indreapta spre ei. Privirea lui nu spunea nimic in spatele aceleasi palarii negre, pe care o purta de cand plecasem din Frankfurt. Era un om inalt, cu o privire ce te impietrea. Vocea lui era molcoma, simetrica. Isi alegea cuvintele cu grija, si incerca mereu sa nu jigneasca. Il stiam de mic, din liceu, si inca nu intalnisem persoana care sa-i faca fata.

-Ai grija sa fii bland, nu uita ca inca mai avem nevoie de ei.

-Stai linistit. Stii prea bine ca am sa te ascult, ca intotdeauna.

Il cunosteam prea bine sa cred ca ma va asculta. Pe primul l-a pocnit in mecla, cu scurta de dreapta. Loviturile lui erau parca desprinse din arsenalul unui boxer. Nu l-a asteptat sa raspunda loviturii si l-a intors din nou cu un dos de palma. Trebuie sa recunosc ca mereu am fost invidious pe acuratetea loviturilor lui. Sangele a inceput sa curga siroaie peste camasa patata de noroiul din rapa de unde i-am cules. Scarbita ca intotdeauna, Maria a intors privirea la vederea licorii visinii.

-Heh, sopteste el pentru sine, e clar ca Bobby nu se va trezi prea curand. Poate la al nostru Claus sa avem mai mult noroc.

-Poti macar de data asta sa nu-l transfigurezi, te rog ? Il roaga Maria, cu vocea-i usor pitigaiata si cu privirea intoarsa spre fereastra. Era cunoscut pentru toti ca ea nu suporta violenta, insa pentru mine nu era decat o disimulare.

De data asta a avut mai multa grija. Pe Claus l-a zgaltait grijuliu, apoi i-a bagat mana in gat. S-a scuturat de praful contactat prin parul prizonierului nostru de ocazie, cu un inceput de chelie. Lipsit deja de rabdare si obosit de a mai sta in genunchi, ii preda si acestuia o lectie de box, de data aceasta cu stanga, insa tot fara rezultat. Era clar ca prietenii nostri erau in alta lume.

Indreptandu-se spre chiuveta, cu aceeasi dorinta pe care o avea de mic, aceea de a fi mereu curat, este intampinat de intempestiva intrare a lui John, rosu de nervi si de oboseala.

-Indolent ca intotdeauna. Ii spune Annette zambind, din fotoliu.

-Sictir. Avem probleme. A aflat Matheus.

-Indolent si panicat. Parca ti-am mai spus sa termini. Ii replica Annette, cu acelasi zambet pe buze. Zambet de care nu se despartea decat in momentul in care isi termina treaba, aceea de vanator. Pe Annette o stiam dintr-o alta operatiune, condusa de “Iron jaw” McCaulin, pe teritoriu strain, imediat dupa razboi. Imi aduc aminte ca pe atunci nu eram decat un caraus. De orice. De la mancare pentru oameni, pana la munitie. Cand falca s-a retras in lumea celor drepti, o parte din actiunile lui i-au ramas ei. Din cate se pare i-a fost destul de draga. Era o fata scunda de inaltime, singura la parinti, cu doi ochi mari ca margelele, obisnuita de mica cu tot ce-i mai bun. Nu le avea pe toate la locul lor, dar stia sa duca o misiune la capat. Mai presus de toate, ii placea sa conduca. De la pisica batrana pe care o tortura zilnic, domnul Baker, pana la operatiuni in Israel sau Turcia. Avea o slabiciune pentru barbatii frumosi, dar niciodata nu confunda cele doua treburi. Obisnuita sa aiba totul de mica, fara efort, conducea de obicei cu mana de fier, iar oricine incerca sa-i intre in atributiuni ii intra pe mana. Problemele ei au inceput cand transporturile de munitie catre Est Germani s-au oprit. Usor usor, a predat totul pe mana mai marilor din fratie, fortata de imprejurari, pana a ajuns o simpla curatatoare, asa cum ne placea noua sa-i numim pe cei ce maturau dupa noi orice proba. Cadavre, arme, amprente. Era astfel cautata de politia din mai multe state.

-La dracu’ cu voi toti ! V-am spus ca trebuia sa-i lasam in rapa cu falusu’-n gura.

-Nu fi scabros. Ii recomand  vechiului meu prieten, pe un ton prietenesc. In plus, calmeaza-te, cei doi si asa nu se trezesc. Daca Matheus vrea, le putem da lor.

-Nu e vorba de asta ! Vine dupa noi, inconstientilor.

-Si tu ce te asteptai ? Sa ne felicite ? Stii foarte bine ca fara astia doi el e inutil. Cred ca realizezi ca s-a prins si de disparitia marfurilor din depozit. Pun pariu ca ne cauta disperat cu toata echipa lui de matahale. Mai bine ia un loc si calmeaza-te. Vezi ca Maria a adus gin tonic, de aseara, pentru astfel de momente.

-Nu e timp de asta  ! Gigantul ne asteapta jos, in masina.

-Offf ! Iarasi trebuie sa plecam ? Abia am ajuns azi-noapte ! Se plangea Maria, pe care drumurile  lungi cu masina o oboseau, desi era obisnuita cu ele de mica, tatal ei fiind primul om cu masina de la ea din oras. Era cea mai tanara dintre noi. Cu un cap mai mica decat mine, avea niste picioare lungi, la fel ca parul, pe care il aranja obsesiv. Era foarte interesata de imaginea ei si era de departe, cea mai curata in timpul misiunilor. Pornise de jos. Tatal ei a invatat-o sa tina primul revolver in mana, din ratiuni de securitate, ale actiunilor familiei, dar si personale. Apoi a ajuns curatatoare, iar in final mi-a ajuns secunda, desi stiam prea bine ca ma asteapta dupa colt, ravnind la postul meu. Datorita frumusetii ei, si-a incercat norocul in moda, apoi in teatru, fara rezultat. A terminat pana la urma o facultate, iar visul ei era sa fie imaginea publica a “fratiei” noastre. Si-a dat seama ca locul ei e langa noi, inainte de a comite vreo greseala si de a isi irosi talentul.

-Da ! Nu e timp pentru Dumnezeu. Trebuie s-o tiram. Si inca repede. Luati matza si s-o-ntindem de aici, pana nu ne gasesc.

Calm ca intotdeauna, Joseph l-a intrebat sfidator:

-Iar cu astia ce facem ?

-Da-i dracu’ ! Si asa nu sunt de niciun folos. Plecarea e mai mult decat urgenta. Deja se citeau nervii pe fata scundului John, inca o intrebare ca asta si ar fi trecut la urlete si amenintari. Era cunoscut pentru crizele lui. Odata a impuscat un tilicar de gardian pentru o astfel de intrebare. Se ocupa cu instruirea oamenilor. Era foarte bun la asta. Pe langa instructie, era si unul din oamenii cu finantele. Il recomandau anii lucrati intr-o banca privata in perioada interbelica.

-Cu aceeasi lejeritate in miscari, Joseph se indreapta spre usa si paraseste incaperea primul. Era intotdeauna de parere ca puterea exemplului poate face multe. De aceea pleca primul, fiindca stia ca restul il vor urma.

L-am urmat si eu, in spate cu miscarile de feline ale Annettei si cu Maria pe care am ajutat-o sa coboare scarile vechi din ciment sau beton. Drept e, ca niciodata nu m-am priceput la constructii si alte chestii barbatesti.

Afara, ne astepta mohorat Jimbo “The Giant”. Ii spuneam gigantul, fiindca era masiv ca o stanca. Era cel mai bun gardian, sofer, luptator, tragator, maturator si cel mai respectat om responsabil cu artificiile din intreaga fratie. Dupa doar cateva luni in organizatie, a devenit indispensabil si i-a slujit ca mana dreapta lui “Iron jaw” in ultimii lui ani de viata. Pe bucata lui, din ce in ce mai extinsa, era cel mai bun.

-Iarasi porcaria asta de camion ? M-am saturat ! Pentru Dumnezeu, ce conditii trebuie sa indur.

-Termina cu prostiile, Annette si treci in fata, daca te grabesti poate prinzi chiar un loc bun. Gigantul cu zambet de sacal isi pastra ironia si in fata mortii.

Simtind ca actionam haotic, il intreb pe John patriarhal:

-Incotro, tovarase ? Ai ceva pregatit pentru noi ?

-Am o cabana la marginea orasului, dar nu stiu cat putem sta acolo. Ne vor gasi cu siguranta.

-E suficient sa ramanem pana pornesc baietii artificiile prin oras. Apoi putem continua. Matheus e deja descoperit. Daca incepe sa ne caute frenetic prin oras, il lichidam usor. Apoi intreg orasul este al nostru.

-Si cum te-ai gandit sa facem asta, marite lider ? Arme nu avem, oameni nu avem, iar matahalele ne cauta prin tot orasul. Umorul Annettei era negru si lipsit de compatimire.

-Nici nu avem nevoie. Gigantul nostru, aici de fata, se va ocupa de el cu “kandraua” din dotare. Stim cu totii cat de mult o iubeste.

Kandraua era un cutit siberian, cu doua taisuri. Era folosit de intreaga noastra echipa. Echipa numarul 7, sau mai generic “Sfintii de la 105”.

Ni se spunea asa, fiindca apartamentul unde ne intalneam la inceputuri, era al 105-lea al unui bloc dintr-un cartier marginas, si eram cunoscuti pentru silentiozitatea de care dadeam dovada. Puteam prada si ucide in timp record, fara ca nimeni sa-si dea seama. Prima noastra operatiune impreuna, in forma actuala, a fost o cladire de birouri. Pregatirile au luat in jur de 6 luni, iar actiunea a durat mai putin de 15 minute. Scopul era simplu. Sa stergem niste informatii despre trecutul unui senator, care in copilarie si adolescenta, trecuse de mai multe ori prin institutiile de corectie juvenila. Pagube materiale nu au fost, insa Gigantul a trebuit sa se ocupe de un paznic, care avuse tupeul sa dea alarma. Pentru a distrage atentia, eu si Joseph ne-am prefacut ca furam cateva miare in timp ce John si Annette ne faceau, de fapt, treaba.

Eram in aceeasi alcatuire de la inceput: Lars, adica eu, cu functia formala de lider al echipei, fara ca aceasta sa insemne prea mult. Eram de fapt omul cu informatia. Eu o aduceam, eu o transmiteam, eu o improspatam si in final, trimiteam mai departe. Eram la fel de respectat, ca toti ceilalti. De unii mai mult, de altii mai putin, iar de altii deloc. Cert era ca nu puteam avea increde in niciunul dintre ei, pana la final.

Al doilea membru, era Joseph. Pe el l-am ales primul in alcatuirea echipei. Era mare, inteligent, jovial si il cunosteam din liceu. Ne-am servit pe rand, unul altuia ca ajutor, ca umar sau ca pretendent. Lucram perfect impreuna. Imediat dupa perioada mea de ucenicie, l-am adus si pe el in fratie si am rugat ca el sa treaca peste. Am fost pusi amandoi in instructie, apoi am servit drept garzi pentru un filantrop nazist. Cand acesta a fost impuscat, contrar logicii, am fost avansati si am devenit “gemenii cartus”, fiindca la fiecare misiune amandoi la un loc consumam mai putin de un cartus de Mauser.

Annette i-a urmat. Cand echipa era in formare, Annette era in plina cadere, asa ca am zis sa o am langa mine. De atunci, este una din cheile succesului echipei noastre. Detestata de majoritatea fratiei si obligata sa piarda tot, ea s-a vazut nevoita sa vina in echipa si sa lucreze cu noi, umar la umar, desi asta era clar ca o deranjeaza. Era impotriva blazonului ei.

John, Maria si Jimbo au venit la pachet. Mai intai i-am considerat doar o completare, insa dupa cateva discutii si amenintari, am aflat ca am nevoie de ei. Lucram bine in echipa. Macar cu asta ne puteam mandri. In rest…

Unii au venit in fratie obligati, altii pentru bani. Joseph de exemplu, nu a avut de ales, facand parte dintr-o familie de militari, trecuti in rezerva inaintea razboiului. A incercat mai intai sa-si gaseasca o slujba, insa pana la urma, mi-a acceptat invitatia. Tentatia banilor era prea mare, iar pe el puteam conta ca nu se va da in spate cand vine vorba de munca. Doar despre Jimbo pot spune ca a venit din placere totala si din devotement pentru fratie. Se stia ca pentru el fratia era unica familie adevarata.