Capitolul I – Geneza unui succes

Era o dimineata racoroasa de aprilie. Lipsita de soare, de culori. Gri. Ne aflam cu totii in aceeasi casa. Aceleasi fete, aceleasi costume, aceleasi masti. Ne ignoram cat de mult posibil, si in secret ne uram. Aceeasi cladire, din strada Baum, mai batrana doar cu cativa ani.

-Trezeste-i ! Le ajunge ! Trebuie sa vorbim cu ei.

-Daca zici tu, oricum nu cred ca scoatem prea mult de la ei.

Cu o miscare alene, taraganata si vlaguit datorita lipsei de somn, Joseph se indreapta spre ei. Privirea lui nu spunea nimic in spatele aceleasi palarii negre, pe care o purta de cand plecasem din Frankfurt. Era un om inalt, cu o privire ce te impietrea. Vocea lui era molcoma, simetrica. Isi alegea cuvintele cu grija, si incerca mereu sa nu jigneasca. Il stiam de mic, din liceu, si inca nu intalnisem persoana care sa-i faca fata.

-Ai grija sa fii bland, nu uita ca inca mai avem nevoie de ei.

-Stai linistit. Stii prea bine ca am sa te ascult, ca intotdeauna.

Il cunosteam prea bine sa cred ca ma va asculta. Pe primul l-a pocnit in mecla, cu scurta de dreapta. Loviturile lui erau parca desprinse din arsenalul unui boxer. Nu l-a asteptat sa raspunda loviturii si l-a intors din nou cu un dos de palma. Trebuie sa recunosc ca mereu am fost invidious pe acuratetea loviturilor lui. Sangele a inceput sa curga siroaie peste camasa patata de noroiul din rapa de unde i-am cules. Scarbita ca intotdeauna, Maria a intors privirea la vederea licorii visinii.

-Heh, sopteste el pentru sine, e clar ca Bobby nu se va trezi prea curand. Poate la al nostru Claus sa avem mai mult noroc.

-Poti macar de data asta sa nu-l transfigurezi, te rog ? Il roaga Maria, cu vocea-i usor pitigaiata si cu privirea intoarsa spre fereastra. Era cunoscut pentru toti ca ea nu suporta violenta, insa pentru mine nu era decat o disimulare.

De data asta a avut mai multa grija. Pe Claus l-a zgaltait grijuliu, apoi i-a bagat mana in gat. S-a scuturat de praful contactat prin parul prizonierului nostru de ocazie, cu un inceput de chelie. Lipsit deja de rabdare si obosit de a mai sta in genunchi, ii preda si acestuia o lectie de box, de data aceasta cu stanga, insa tot fara rezultat. Era clar ca prietenii nostri erau in alta lume.

Indreptandu-se spre chiuveta, cu aceeasi dorinta pe care o avea de mic, aceea de a fi mereu curat, este intampinat de intempestiva intrare a lui John, rosu de nervi si de oboseala.

-Indolent ca intotdeauna. Ii spune Annette zambind, din fotoliu.

-Sictir. Avem probleme. A aflat Matheus.

-Indolent si panicat. Parca ti-am mai spus sa termini. Ii replica Annette, cu acelasi zambet pe buze. Zambet de care nu se despartea decat in momentul in care isi termina treaba, aceea de vanator. Pe Annette o stiam dintr-o alta operatiune, condusa de “Iron jaw” McCaulin, pe teritoriu strain, imediat dupa razboi. Imi aduc aminte ca pe atunci nu eram decat un caraus. De orice. De la mancare pentru oameni, pana la munitie. Cand falca s-a retras in lumea celor drepti, o parte din actiunile lui i-au ramas ei. Din cate se pare i-a fost destul de draga. Era o fata scunda de inaltime, singura la parinti, cu doi ochi mari ca margelele, obisnuita de mica cu tot ce-i mai bun. Nu le avea pe toate la locul lor, dar stia sa duca o misiune la capat. Mai presus de toate, ii placea sa conduca. De la pisica batrana pe care o tortura zilnic, domnul Baker, pana la operatiuni in Israel sau Turcia. Avea o slabiciune pentru barbatii frumosi, dar niciodata nu confunda cele doua treburi. Obisnuita sa aiba totul de mica, fara efort, conducea de obicei cu mana de fier, iar oricine incerca sa-i intre in atributiuni ii intra pe mana. Problemele ei au inceput cand transporturile de munitie catre Est Germani s-au oprit. Usor usor, a predat totul pe mana mai marilor din fratie, fortata de imprejurari, pana a ajuns o simpla curatatoare, asa cum ne placea noua sa-i numim pe cei ce maturau dupa noi orice proba. Cadavre, arme, amprente. Era astfel cautata de politia din mai multe state.

-La dracu’ cu voi toti ! V-am spus ca trebuia sa-i lasam in rapa cu falusu’-n gura.

-Nu fi scabros. Ii recomand  vechiului meu prieten, pe un ton prietenesc. In plus, calmeaza-te, cei doi si asa nu se trezesc. Daca Matheus vrea, le putem da lor.

-Nu e vorba de asta ! Vine dupa noi, inconstientilor.

-Si tu ce te asteptai ? Sa ne felicite ? Stii foarte bine ca fara astia doi el e inutil. Cred ca realizezi ca s-a prins si de disparitia marfurilor din depozit. Pun pariu ca ne cauta disperat cu toata echipa lui de matahale. Mai bine ia un loc si calmeaza-te. Vezi ca Maria a adus gin tonic, de aseara, pentru astfel de momente.

-Nu e timp de asta  ! Gigantul ne asteapta jos, in masina.

-Offf ! Iarasi trebuie sa plecam ? Abia am ajuns azi-noapte ! Se plangea Maria, pe care drumurile  lungi cu masina o oboseau, desi era obisnuita cu ele de mica, tatal ei fiind primul om cu masina de la ea din oras. Era cea mai tanara dintre noi. Cu un cap mai mica decat mine, avea niste picioare lungi, la fel ca parul, pe care il aranja obsesiv. Era foarte interesata de imaginea ei si era de departe, cea mai curata in timpul misiunilor. Pornise de jos. Tatal ei a invatat-o sa tina primul revolver in mana, din ratiuni de securitate, ale actiunilor familiei, dar si personale. Apoi a ajuns curatatoare, iar in final mi-a ajuns secunda, desi stiam prea bine ca ma asteapta dupa colt, ravnind la postul meu. Datorita frumusetii ei, si-a incercat norocul in moda, apoi in teatru, fara rezultat. A terminat pana la urma o facultate, iar visul ei era sa fie imaginea publica a “fratiei” noastre. Si-a dat seama ca locul ei e langa noi, inainte de a comite vreo greseala si de a isi irosi talentul.

-Da ! Nu e timp pentru Dumnezeu. Trebuie s-o tiram. Si inca repede. Luati matza si s-o-ntindem de aici, pana nu ne gasesc.

Calm ca intotdeauna, Joseph l-a intrebat sfidator:

-Iar cu astia ce facem ?

-Da-i dracu’ ! Si asa nu sunt de niciun folos. Plecarea e mai mult decat urgenta. Deja se citeau nervii pe fata scundului John, inca o intrebare ca asta si ar fi trecut la urlete si amenintari. Era cunoscut pentru crizele lui. Odata a impuscat un tilicar de gardian pentru o astfel de intrebare. Se ocupa cu instruirea oamenilor. Era foarte bun la asta. Pe langa instructie, era si unul din oamenii cu finantele. Il recomandau anii lucrati intr-o banca privata in perioada interbelica.

-Cu aceeasi lejeritate in miscari, Joseph se indreapta spre usa si paraseste incaperea primul. Era intotdeauna de parere ca puterea exemplului poate face multe. De aceea pleca primul, fiindca stia ca restul il vor urma.

L-am urmat si eu, in spate cu miscarile de feline ale Annettei si cu Maria pe care am ajutat-o sa coboare scarile vechi din ciment sau beton. Drept e, ca niciodata nu m-am priceput la constructii si alte chestii barbatesti.

Afara, ne astepta mohorat Jimbo “The Giant”. Ii spuneam gigantul, fiindca era masiv ca o stanca. Era cel mai bun gardian, sofer, luptator, tragator, maturator si cel mai respectat om responsabil cu artificiile din intreaga fratie. Dupa doar cateva luni in organizatie, a devenit indispensabil si i-a slujit ca mana dreapta lui “Iron jaw” in ultimii lui ani de viata. Pe bucata lui, din ce in ce mai extinsa, era cel mai bun.

-Iarasi porcaria asta de camion ? M-am saturat ! Pentru Dumnezeu, ce conditii trebuie sa indur.

-Termina cu prostiile, Annette si treci in fata, daca te grabesti poate prinzi chiar un loc bun. Gigantul cu zambet de sacal isi pastra ironia si in fata mortii.

Simtind ca actionam haotic, il intreb pe John patriarhal:

-Incotro, tovarase ? Ai ceva pregatit pentru noi ?

-Am o cabana la marginea orasului, dar nu stiu cat putem sta acolo. Ne vor gasi cu siguranta.

-E suficient sa ramanem pana pornesc baietii artificiile prin oras. Apoi putem continua. Matheus e deja descoperit. Daca incepe sa ne caute frenetic prin oras, il lichidam usor. Apoi intreg orasul este al nostru.

-Si cum te-ai gandit sa facem asta, marite lider ? Arme nu avem, oameni nu avem, iar matahalele ne cauta prin tot orasul. Umorul Annettei era negru si lipsit de compatimire.

-Nici nu avem nevoie. Gigantul nostru, aici de fata, se va ocupa de el cu “kandraua” din dotare. Stim cu totii cat de mult o iubeste.

Kandraua era un cutit siberian, cu doua taisuri. Era folosit de intreaga noastra echipa. Echipa numarul 7, sau mai generic “Sfintii de la 105”.

Ni se spunea asa, fiindca apartamentul unde ne intalneam la inceputuri, era al 105-lea al unui bloc dintr-un cartier marginas, si eram cunoscuti pentru silentiozitatea de care dadeam dovada. Puteam prada si ucide in timp record, fara ca nimeni sa-si dea seama. Prima noastra operatiune impreuna, in forma actuala, a fost o cladire de birouri. Pregatirile au luat in jur de 6 luni, iar actiunea a durat mai putin de 15 minute. Scopul era simplu. Sa stergem niste informatii despre trecutul unui senator, care in copilarie si adolescenta, trecuse de mai multe ori prin institutiile de corectie juvenila. Pagube materiale nu au fost, insa Gigantul a trebuit sa se ocupe de un paznic, care avuse tupeul sa dea alarma. Pentru a distrage atentia, eu si Joseph ne-am prefacut ca furam cateva miare in timp ce John si Annette ne faceau, de fapt, treaba.

Eram in aceeasi alcatuire de la inceput: Lars, adica eu, cu functia formala de lider al echipei, fara ca aceasta sa insemne prea mult. Eram de fapt omul cu informatia. Eu o aduceam, eu o transmiteam, eu o improspatam si in final, trimiteam mai departe. Eram la fel de respectat, ca toti ceilalti. De unii mai mult, de altii mai putin, iar de altii deloc. Cert era ca nu puteam avea increde in niciunul dintre ei, pana la final.

Al doilea membru, era Joseph. Pe el l-am ales primul in alcatuirea echipei. Era mare, inteligent, jovial si il cunosteam din liceu. Ne-am servit pe rand, unul altuia ca ajutor, ca umar sau ca pretendent. Lucram perfect impreuna. Imediat dupa perioada mea de ucenicie, l-am adus si pe el in fratie si am rugat ca el sa treaca peste. Am fost pusi amandoi in instructie, apoi am servit drept garzi pentru un filantrop nazist. Cand acesta a fost impuscat, contrar logicii, am fost avansati si am devenit “gemenii cartus”, fiindca la fiecare misiune amandoi la un loc consumam mai putin de un cartus de Mauser.

Annette i-a urmat. Cand echipa era in formare, Annette era in plina cadere, asa ca am zis sa o am langa mine. De atunci, este una din cheile succesului echipei noastre. Detestata de majoritatea fratiei si obligata sa piarda tot, ea s-a vazut nevoita sa vina in echipa si sa lucreze cu noi, umar la umar, desi asta era clar ca o deranjeaza. Era impotriva blazonului ei.

John, Maria si Jimbo au venit la pachet. Mai intai i-am considerat doar o completare, insa dupa cateva discutii si amenintari, am aflat ca am nevoie de ei. Lucram bine in echipa. Macar cu asta ne puteam mandri. In rest…

Unii au venit in fratie obligati, altii pentru bani. Joseph de exemplu, nu a avut de ales, facand parte dintr-o familie de militari, trecuti in rezerva inaintea razboiului. A incercat mai intai sa-si gaseasca o slujba, insa pana la urma, mi-a acceptat invitatia. Tentatia banilor era prea mare, iar pe el puteam conta ca nu se va da in spate cand vine vorba de munca. Doar despre Jimbo pot spune ca a venit din placere totala si din devotement pentru fratie. Se stia ca pentru el fratia era unica familie adevarata.