Capitolul II – Cafeneaua

Dupa aproximativ o ora de mers prin orasul pustiit de ceata densa, am ajuns la cabana. John o numea impropriu cabana, fiindca era o cladire dezafectata, plasata intr-o vale undeva la periferia orasului. Imi amintea de plimbarile la munte impreuna cu familia, pe cand razboiul nu incepuse inca. Dupa izbucnirea razboiului, familia noastra s-a rupt. Tata a fost chemat in armata si detasat pe frontul de Est. Sfarsitul si l-a gasit la Stalingrad, in timpul ofensivei sovietice. Tot ce am primit in schimbul vietii lui, a fost acea scrisorica in care Reich-ul ne multumea nespus. Desi era poleita cu aur, si eu personal as fi pastrat-o, mama i-a dat foc, scarbita.

Gigantul a oprit chiar in fata cabanei, lipsita de gard sau de vreo poteca interioara curtii. Era o cladire mansardata, de ciment, nefinisata niciodata. La intrare avea prispa, fara gardulet, iar scarile erau de lemn, putrezit de trecerea anilor. In dreptul soneriei era un mesaj inscriptionat cu ajutorul unei  chei, mic si aproape ininteligibil, intr-o germana anagramata: “Aici domneste noi”. Cam acesta era mesajul tradus cuvant cu cuvant.

-Ce reprezinta inscriptia ? Il intreb eu pe John cu empatie.

-Probabil nimic. Asa a fost de cand cunosc eu cladirea, adica de acum multi ani. Cel ce mi-a dat-o mi-a spus ca este un cadou de la muncitori, inainte sa o termine.

-Asta numesti tu terminata ? Bufni distrata Annette. Dar daca tot ai adus vorba, cine ti-a dat-o ?

-Casa nu e a mea. E a unui fost coleg de serviciu.

In ultima fraza rostita de John se citea clar siretenia care-l caracteriza. Cu totii ne-am dat seama ca de fapt si el vedea casa pentru prima oara.

-Atunci cred cu convingere ca ai cheile.

-Cu siguranta le am. Nici nu apuca sa termine fraza si loveste usa cu piciorul drept. O lovitura scurta, la baza usii, menita s-o deschida. Fara niciun rezultat, John mai face un pas inspre usa si o loveste din nou, aceasta insa incapatanandu-se sa ramana inchisa. Pierzandu-si rabdarea, John ii comanda gigantului pe un ton poruncitor, rastit:

-Adu levierul din masina !

-Rabdarea e o virtute, batrane prieten. Ii replica Jimbo mai mult cascand, si intinzandu-si corpul. In plus, nici nu stiu unde l-ai lasat ultima oara.

-Sub bancheta din spate, ca sa nu pateze interiorul masinii sau portbagajul de sange.

-Corect ! Imi aduc aminte acum. Zambetul asternut de Jimbo era un semn al placerii cu care isi facea treaba. Iubea fratia. Diferit de noi, el nu stia ca de fapt pentru fratie el nu inseamna nimic. Stia ca tot ce face e pentru binele fratiei si nu al lui. Banii castigati in urma misiunilor ii considera ca aducatori de ghinion si astfel ii dona saracilor, ostentativ, pentru a le transfera lor ghinionul. Traia din banii mosteniti de la o matusa din Italia.

-Sunt obosita. Vreau sa ma asez – se plangea Maria lui Joseph.

-Mai scuteste-ma. Abia ai stat jos in masina. Ii replica John scarbit si deja enervat la culme de usa inca nedeschisa, cu tot cu ajutorul dat de levierul gigantului.

La vederea scenei, Jimbo intervine cu forta, si fara niciun cuvant ii smulge levierul din mana lui John, care se inroseste acum si de furie, nu doar de efort. Daca gigantul nu ar fi deschis usa in mai putin de 10 secunde, ar fi fost nevoit sa-i indure furia micutului berlinez. Din fericire, usa a fost deschisa prin doborarea clantei vechi cu doua lovituri de levier. Usa impinsa cu piciorul de Jimbo scartaia groaznic. Sunetul  mi-a semanat mai intai cu guitatul unui porc la taiere, apoi cu al unei femei injunghiate.

Din casa a inceput sa iasa un miros groaznic. Chiar si nasul meu, imbatranit si expermientat cu astfel de situatii se simtea jignit. Desi toata viata am urat chimia, am realizat insantaneu ca este un miros de putresceina combinat cu senzatia de neuitat a cadaverinei. Ambele mirosuri mi-au devenit astfel familiare. Fara indoiala inauntru se aflau niste cadavre putrezite. Era exact ceea ce aveam nevoie. Sa fiu gasit de fratie, sau de politie, in casa cu alte cadavre uitate in timp, la fel ca si noi.

Alarmata de mirosul respingator Maria a coborat de pe prispa din doi pasi, cu o saritura peste doua trepte si evitand astfel riscul ruperii acestora.

-Nu multumesc. Eu stau afara. Afara din oras. Ce dracu’ pute in halu’ asta ?

-Noul parfum Dior draga mea, poison mortel. Sarcasmul meu nu reuseste decat s-o scarbeasca pe Maria, dar smulge un zambet pe buzele lui Jimbo.

Joseph a fost primul care a intrat in casa, cu dorinta de a se intinde in primul pat, fotoliu, scaun sau cada, ignorand toxicitatea putresceinei, caracteristica tuturor cadavrelor intrate intr-un stadiu avansat de putrefactie. Dupa cativa pasi in holul intunecat, se impiedica si aproape ajunge la podea. Cu o miscare agila, calca cu al doilea picior pe primul hoit identificat astfel si isi recapata echilibrul.

-La dracu’ cu casa voastra ! Racneste acesta din interior. Era o pozitie neobisnuita pentru el, mereu jovial, oboseala insa il obligase sa treaca peste astfel de banalitati. De mirare pentru mine, era insa faptul ca, desi casa era un cavou improvizat, el era pregatit sa ignore atat mirosul, cat si cadavrele pentru a se putea relaxa un pic.

-Ai tu ceva mai bun ?! Il repede John, care il si impunge de la spate, pentru a-si face loc in hol. In timp ce acesta scotocea incaperea cu speranta ca va gasi un intrerupator pentru a face lumina, Joseph isi masura si cauta cuvintele. Resemnat, acesta raspunde:

-Nu.

-Aici era ! Porcarie de intrerupator – rosteste triumfator John.

Lumina a napadit in camera, si a clarificat pozitia mortului de pe podea, ce se afla cu capul intre talpile lui Joseph, cu picioarele inspre scari. Figura era contorsionata si era imposibila identificarea sexului decedatului. Dupa formatiunea corpului, era o femeie trecuta de prima tinerete, ucisa prin violenta. Hainele erau murdare si rupte, dar se putea distinge un deux-piece galben lamai, inconjurat cu o curea neagra, groasa. Dupa prima identificare vizuala, ranile de pe corp nu puteau fi provocate de maini de om. Interesant pentru mine era si faptul ca in picioare nu purta nimic, desi avea dresuri de culoare neagra. Pielea era in mare acoperita, mainile insa confirmau ceea ce mirosul incerca sa ne spuna, anume ca trupul femeii intrase deja in putrefactie si probabil era acolo de mai mult de o saptamana, lasat in pozitia in care fusese azvarlit in holul casei.

Era un hol lung, cu un cuier si oglinda in stanga, cu o singura intrare inspre casa. Scara era in partea dreapta a incaperii, era o scara de lemn vechi, de fag, careia ii lipseau doua trepte. Drept in fata lui Joseph era un tablou, un portret de familie, cu o mama tanara in taior, un tata intr-un costum cu cravata si camasa in dungi si o fetita cu un zambet larg si fundita in par. Sub tablou era un bufet cu patru sertare, din lemn maro deschis. O vaza stapanea diametrul bufetului, pe care se mai afla si un mileu brodit manual.

Am intrat si eu in casa, cu grija de a ignora cadavrul intins pe podea. M-am indreptat inspre bucatarie, luminata de cele doua ferestre, prima deasupra chiuvetei si a doua pe peretele opus, ce strajerea in lumina diminetii masa de patru persoane din centrul bucatariei, confectionata din acelasi lemn cu bufetul din hol. Frigiderul era in dreapta chiuvetei, un model Zill, ce probabil acum cativa ani, stralucea a modernism. Pe hol era o gresie in doua culori, alb si negru, cu pietrele dispuse in formatiunea unei table de sah.

Am iesit din bucatarie, fara sa intru decat in prag. M-am intors pe hol si m-am indreptat spre scari. Joseph a intrat in bucatarie, iar prima miscare a fost sa deshida geamurile. Apoi s-a asezat dezinteresat la masa, pe un scaunel subred.

Am urcat scarile cu grija, sarind peste cele lipsa. La capatul scarilor m-a intampinat bezna totala. Conform parterului, casa trebuia sa continue in partea stanga. Pasii mei erau marunti si calculati. In intunericul ce-mi reducea campul visual la zero, am distins un prag in partea dreapta. Am cautat usa, insa am gasit-o abia in partea opusa, deschisa complet, inspre interior. Mana mea a alunecat pe peretele interior camerei, cu speranta de a gasi un intrerupator pentru lumina. Odata gasit, am exultat cu o  jubilatie interioara.

Prima imagine vazuta mi-a ramas intiparita pe retina. Socul nu a putut fi amortizat si m-am vazut obligat sa sting lumina dupa mai putin de o secunda. Era deja prea mult. Casa nu mai era un cavou, era un altar. In numai cateva clipe prin fata mea au trecut prin ochii mintii milioane de imagini. Mi-am vazut copilaria fericita, apoi lupta pentru supravietuire, instrainarea, lupta cu mine insumi, disperarea, dispertul si repulsia pentru tot ce ma inconjoara. Nimic insa nu s-a comparat cu ceea ce imi fusese dat sa vad. Cu mana ce imi tremura pe intrerupator, am gasit curajul de a-l mai apasa odata, cu speranta ca daca voi mai vedea totul odata, voi uita. Reactia a fost insa total inversa. Imaginile s-au intiparit si au ramas stocate in memoria mea, si asa violata de amintiri cicatrizate si urme ale trecutului sangeros.

Chiar in fata mea, pe perete, cu un satar infipt in gat, se afla corpul tatalui din portretul din hol. Drumul de la mine pana la el, mai putin de cativa pasi, era un fost parau de sange, acum uscat pe podea.  Corpul ii fusese despicat in doua, de la brau. Cele doua parti erau acum separate.  Am realizat cateva secunde mai tarziu, ca de fapt partea superioara a corpului se afla pe locul unde de drept, era fereastra, acum barata de sipci batute in cuie, ce faceau drumul luminii in incapere imposibil. Aproape se rupea, datorita gravitatiei, fiind pastrat la un loc de clavicula perforata de satar. In partea de jos a corpului, carnea se vedea vanata, aproape verde, si brazdata de viermi. In dreapta camerei se mai afla un sifonier, cu una dintre usi deschisa, plina de sange, atat pe usa,  cat si in interior. Un revolver se afla pe podea, fara nicio legatura cu oroarea din incapere, ce ar fi putut fi rescrisa cu acel pistol argintiu. Mustele roiau atat in jurul cadavrului tatalui, cat si in jurul sifonierului, unde am incercat sa deduc ca se afla corpul fetitei, fara a mai avea curajul de a ma apropia. Ramas inca impietrit, rezemat de perete, am decis ca cel mai bine ar fi sa inchid lumina si sa ma intorc jos.

In apropierea scarilor am auzit insa scartait de roti, insotit de sunetul unui girofar. Era, fara indoiala o masina a politiei, intrigata probabil de ceea ce se intampla in casa. Una din portierele masinii s-a deschis, iar din ea a iesit o persoana cu voce de bas, ce avea rugamintea legitimarii prietenilor mei. Pasii acestuia s-au indreptat inspre prispa pe care a urcat. La vederea cadavrului din hol, politistul a avut un soc. A incercat sa se apropie pentru a se asigura de ce vede, insa la intoarcere s-a lovit de kandraua gigantului nostru, care realizase ca situatia s-a imputit. A scos un scancet scurt si cu o ultima miscare s-a rezemat de pragul de la intrarea in casa, alunecand usor la podea.

-In masina toata lumea ! Striga John in timp ce se indrepta inspre vehicul.

Pasi rapizi si scurti s-au auzit din partea tuturor. Chiar si Joseph s-a ridicat si din doua sarituri a parasit cladirea. Celalalt politist din masina, probabil a ramas in masina, fara sa schiteze vreo miscare. Era stiut faptul ca niciodata o patrula de politie nu era formata dintr-un singur politist. Blocat inca de imaginea camerei, vazuta acum mai putin de un minut, am incercat sa cobor scarile, cu grija, insa deja era prea tarziu. Masina plecase, intr-un demaraj greu, ce demasca batranetea wolksvagen-ului nostru. Cei cinci ma abandonasera in aceasta casa a groazei, in a carui rastel de cadavre putea fi asezat si cel al politistului aflat, pana acum un minut, in patrula. La cateva clipe dupa, a pornit in urmarire si masina politiei, cu girofarul oprit de data asta. Dupa cunostintele mele, politistul aflat acum la volan, raportase cele intamplate, incluzand si adresa. Ma vedeam astfel obligat sa evaluez rapid situatia si sa o sterg, pana la aparitia intaririlor. Obligat de context mi-am revenit in fire, si am devenit din nou acelasi om cu sange rece. Prima miscare, pe care am considerat-o corecta, a fost sa ma intorc in camera si sa culeg revolverul de jos. Aveam mai putin de un minut sa fug, cand am realizat de fapt gravitatea situatiei in care ma aflam. Amprentele mele se aflau pe peretele, pe usa si pe pragul camerei de la etaj. Doar eu si John ne aflam in aceasta situatie, insa despre el deja nu mai stiam nimic. Am alergat in jos pe scari, si in sprint am parasit casa. Am virat inspre stanga, inspre iesirea din oras. Gafaiam si aveam un singur gand: misiunea noastra era compromisa, datorita unei patrule imbecile de politie. Vanarea lui Matheus, devenise astfel imposibila. Ma vedeam abandonat la perfiferia orasului, fara bani, cu un pistol in buzunar. Am alergat pana la primul boulevard cunoscut. Era deja trecut de ora 10. Am iesit astfel pe Brandenburgische cu scopul de a gasi un telefon public.

Situatia mea era disperata, si m-am vazut obligat sa cersesc o moneda pentru un astfel de telefon, cu speranta ca la celalalt capat al firului imi va raspunde Anni-Frid. Formez numarul pe care il stiam pe de rost si la care o puteam gasi. Conform planului, ea trebuia sa intervina abia dupa ce Matheus era scos din joc total. Ea era reprezentata publica a fratiei si trebuia sa motiveze corespunzator pentru publicul larg, moartea unui cap al mafiei. In viata de zi cu zi, era sefa politiei Berlinului de Vest si era de asemenea, o veche prietena a tuturor. Dupa cum am mai spus, situatia devenise disperata si rolul ei il modificasem pe moment. Aveam nevoie de ea sa ma scoata din incurcatura. Ea putea, in fapt, sa ii scoata si pe restul din ghearele politiei, insa deja nu imi mai pasa. Imi pierdusem rapid orice forma de logica, la fel cum si ei o pierdusera pe a lor, cand m-au parasit. Eram sigur ca pot termina misiunea fara ei.

-Biroul Politiei de Vest, mi se raspunde la celalalt capat al firului, de catre o voce tanara de femeie.

-Cu Anni-Frid Olzen, va rog. Spuneti-i ca o cauta Leinwand.

Un sunet ascutit a inceput sa imi raneasca urechea dreapta. Era tiuitul caracteristic liniilor telefonice ale politiei, ce se miscau lent. Pentru mine, momentul era dilatat in milioane de fragmente. Tonul a fost interrupt de vocea apasata a unei doamne cu o intonatie grava, serioasa:

-De ce aici ?

-Am nevoie de ajutor ! Urgent !

-Nu aici. In 30 de minute, la cafenea.

-Perfect.

-Idiotule, stii cat imi va lua sa scap de asta acum ? Ar fi bine sa merite. Mi-a rostit ea pastrandu-si calmul vocii, in aceeasi tonalitate.

A inchis telefonul, nervoasa probabil. Nici nu stia ce o asteapta. Teoretic, mi-ar fi spus sa astept pana la ora 13, cand are prima pauza in program, pentru o intalnire informala, dar cu datele actualizate in mintea ei, pentru ultima oara, acum doua zile, credea ca am terminat treaba. Era principala candidata la preluarea sefiei in fratie, si isi planificase disparitia minutios din viata publica. Aveam destula incredere in ea ca ma va ajuta si ca isi va calca din nou pe profesionalism. Ne ajutaseram reciproc de mai multe ori in trecut si eram determinat sa nu accept un refuz nici de aceasta data.

Cu pasi siguri, pentru a evita orice banuiala a trecatorilor, m-am deplasat la cafenea. Aura mea era a unui trecator pe care il vezi zilnic de mii de ori, in chipul fiecarei persoane ce te ocoloeste in drumul tau la munca, la scoala, in parc sau la biserica. Cafeneaua nu era in realitate o caefenea,nici macar o cladire, era una din bancile din parcul Tempelhofer, una dintre acelea pe care mereu scrie ca sunt proaspat vopsite. Parcul era impartit in patru: Cafeneaua, Biserica, Scoala si Cinematograful. Fiecare zona avea 8 banci diferite, alese intamplator si “vopsite” din doua in doua zile. Erau in total 32 de banci, cate una pentru fiecare echipa din fratie. Erau cele mai sigure locuri unde ne puteam intalni. Cu cat un loc era mai public, cu atat il facea mai putin vulnerabil si mai ferit de ochii tuturor. Paradoxal, politia dadea foarte putina atentie parcurilor, mai mult pentru aurolacii ce isi faceau veacul si dormeau noptile pe spatiul public. Cat despre placutele cu “proaspat vopsit”, nimeni nu isi pusese problema lor, cel putin nu in anii petrecuti  de mine in fratie. Niciodata nu am vazut pe cineva asezat pe aceste banci, iar cand vedeam, stiam sigur ca sunt reprezentanti ai fratiei, dar trebuia sa pastrez si sa asum ignoranta caracteristica oricarui trecator.

Am ajuns in parc destul de repede si m-am asezat linistit pe o banca. Am atras imediat atentia unei batrane, care isi plimba cainele, un pudel alb, o pata de culoare in dimineata acra  si care m-a observat fara sa-si poata refuza un zambet.

Anni-Frid nu s-a lasat asteptata. Era aceeasi femeie inalta, tanara, cu un aer de superioritate, dobandita prin ani grei de munca, de care nu s-a plans niciodata. Avea parul des, si incretit in fata, in niste zulufi ce de la distant semanau cu o aura. Ne cunosteam de mici, mamele noastre fiind profesoare la aceeasi scoala si in memoria mea ramaneau vii anumite momente petrecute impreuna. Totul s-a rupt dupa razboi. Ea s-a angajat la politie, datorita situatiei materiale in care se afla familia ei, iar eu am ales sa fug de ea, pe drumul fratiei. Conditiile grele au inrait-o si facut-o sa devina un om rece, taios, pragmatic. Inceputurile ei in fratie nu imi sunt clare. Din cate am aflat, pe cont propriu, ea fiind obligata sa pastreze tacerea, a inceput ca infiltrata in fisierele politiei, de unde sustragea informatii, contra unor sume de bani. Ascensiunea ei a fost rapida, atat in politie, cat si in fratie, lucru ce a demonstrat ceea ce si eu stiam din copilarie, anume ca de ea voi mai auzi timp indelungat. In cativa ani devenise purtatorul de cuvant al politiei, apoi chestor si in final chestor sef. Era acea prezenta despre care stiai sigur ca te va urmari. Nu renunta niciodata, tinea la principiile ei precum un calugarul la Biblie si mai presus de toate, era singura persoana cunoscuta mie, care sa fii reusit orice si-a propus, caracteristica ce-mi sporea increderea in ea. Folosea orice mijloc pus la indemana pentru a-si atinge scopul. Avea familie, la care tinea foarte mult si era maritata de cativa ani cu un alt reprezentant al organizatiei. A venit la mine zambind, cu pasi rapizi, de caprioara, iar pe un ton rece, m-a incremenit pe banca.

-Acum ce ati mai facut ?

-Buna dimineata si tie !

-N-am timp, fi rapid.

-Ne-am separat.

-In ce sens ? Unde sunt ceilalti acum ?

-Nu stiu. – Asa si era. Nu aveam de ce sa o mint. Incercam sa-mi imaginez unde s-ar putea duce, dar capul meu era gol.

-Unde i-ai vazut ultima oara ?

-La o cabana, la periferie. Pe strada Spetz. O vila neterminata, cu trei cadavre in ea.

-Povesteste-mi.

-Hm, am mers acolo cu dorinta de a scapa de Matheus. Casa era pusa la dispozitie de John. Inanuntru, trei morti. Nu stim cine erau, nu stim cine i-a omorat. O femeie la parter. Restul familiei, tatal si fiica, la etaj. El despicat in doua, ea in dulap. Pe jos, in camera unde i-am gasit, un pistol neatins pe podea. Cand am vrut sa cobor, o patrula de idioti a oprit in fata casei. Jimbo l-a omorat pe primul, cu kandraua, apoi au fugit si m-au abandonat acolo. Ce a mai ramas din patrula, a plecat dupa ei. Cel mai prost e, ca eu mi-am lasat amprentele acolo.

-De ele scapam repede, va pot pune impreuna pana diseara.

Ceva nu avea sens. Era lipsit de logica. De ce au plecat ei, fara sa ma astepte ? Era clar pentru mine ca plecarea lor era intentionata. Ma abandonasera acolo, iar mie imi era greu de inteles. Imi era frica. Nu doar de Matheus si ai lui, dar si de proprii mei prieteni. Nu numai ca plecasera fara mine, dar nici macar nu se intorsesera.

-Nu. Continuu singur. Imi trebuie o arma si itinerariul lui pentru diseara.

-Nici vorba. Nu asa. Te expui. Vei fi prins si impuscat. Si stii ca eu ar trebui sa te denunt.

-Ce sa fac atunci ? Nu ma mai pot apropia de nimeni in prezent. Nu asa.

-Pana diseara, stai pe langa mine. Intra la arest. O sa spunem ca ai furat o batranica. Pe la miezul noptii, aflam ca nu e asa si iesi. Apoi fac formalizarile extragerii tale. Cu putin noroc, reusim pana afla Matheus si ne vinde pe organe.

-Dar trebuie sa-l termin. Sunt mai aproape de el ca niciodata.

-In imaginatia ta si atat. Esti galben la fata, esti nedormit, nemancat. Nici apa sunt sigura ca n-ai mai baut de ieri. Ai nevoie de o pauza. Trebuie sa clarificam situatia echipei 7 mai intai. Daca s-au dat cu porcu’ ala, ii scot pe toti din joc, fara resentimente.

Brusc realizasem ca are dreptate. Nu numai ca nu eram aproape, dare ram la mile distanta. Aveam nevoie de o pauza, una lunga. Realizasem subit ca era deja mult mai puternica decat mine. Daca acum un an puteam sa o tin la respect, si sa-mi impun vointa in fata ei, acum aceste lucruri erau pure fantezii ale unui copil rasfatat. Ne-am salutat rapid, iar ea s-a ridicat prima de pe banca. Am asteptat cuminte, fiindca stiam ce va urma. In cateva minute, doi politisti m-au ridicat fara sa opun rezistenta. Nu mi-au cerut nici act de identitate, nici sa prezint bunul furat, insa m-au acuzat pentru jefuirea unei batrane in acest parc. Singura imagine ce mi-a trecut prin minte, a fost a batranicii care mi-a zambit arrogant in fata, cand m-am asezat pe banca, acum intinsa pe cimentul violent.