-Mai avem ceva pe teava dupa ce-l lasam pe asta cu teasta gaurita ?
Vocea lui joasa acoperea cu greu mugetul scos de motorul masinii vechi. Avea un timbru vocal perfect pentru infatisarea lui. Puteai sa nu il vezi niciodata, ci doar sa il asculti, ca sa iti imaginezi un tablou aproape perfect al lui Jimbo.
Cu totii s-au asteptat ca replica sa vina de la mine. Pozitia mea, cu mainile inclestate la piept, cu privirea in pamant, cu picioarele lipite unul de altul, ar fi putut fi categorisita de orice psiholog drept una defensiva. Cand si-au dat seama ca nu voi raspunde, John a ticluit un raspuns scurt, care ar fi trebuit sa-i sugereze gigantului sa taca in continuare:
-Nu. Nu mai e nimeni sa ne dea de lucru.
Ultimele cuvinte au fost rostite cu un usor oftat, invers celor obisnuite, adica tragand aer in piept. John nu avea planuri pentru dupa retragere, spunea ca nu se gandeste la asa ceva, fiindca era prea intelept pentru asta. In viziunea lui, pe care de altfel nu o puteam contrazice, cine intra in fratie, cu siguranta nu mai iese decat intre patru scanduri. Drept urmare, orice alt plan de retragere era infantil. Infantilitatea mea insa imi rezerva dreptul de a visa la o plaja numai a mea.
A urmat inca o liniste, si mai apasatoare. Gandurile se succedau cu repeziciune in mintea mea. Aveam premonitii si o presimtire stranie mi s-a asezat in ganduri. Era frica. Oricine s-ar fi uitat in ochii mei, ar fi stiut-o. Eram ferit de privirile lor hraparete, de intunericul ce domnea interiorul dubei. De propriul sfarsit cu siguranta nu mi-era frica. Eram prea egoist sa simt asa ceva. Daca as muri, in urma mea nu ar ramane nimic. Familie nu am, trecut prin cazierele politiei nu detin, aceasta fiind singura parte buna a venirii lui Matheus la putere, iar certitudinea conform careia de cadavrul meu se vor descotorosi cu ajutorul unui sant fara regrete si resentimente puierile, o aveam deja fixata in cap de vreme indelungata. Nu, era frica premergatoare unui esec. O astfel de frica te paralizeaza, iti intra in oase si iti ingheata sangele. Mainile iti amortesc, capul iti vajaie si simti cum vointa si determinarea ta se sparg in mii si mii de bucatele, precum un pahar aruncat, si nu scapat din mana, de catre o fiinta superioara tie, pe care si asa nu o poti controla si nici influenta. In fata ei nu ai nicio putere. Unii o numesc zeita Fortuna, altii zeul Noroc. Eu insa incerc sa-i neg existenta pana in momentul in care imi apare in ochi. In fata esecului, iti pierzi controlul, te hazardezi si ai face pact cu diavolul pentru o clipa de siguranta, desi te rogi la Dumnezeu pentru a scapa. De aceasta frica nu scapa nimeni. Cu totii am simtit-o cel putin odata in viata. Ultima oara am simtit-o, atunci cand n-am reusit sa-mi protejez prietena. Eram doar un copil. Abia trecusem de optsprezece ani, insa si acum stiam ca a fost vina mea. De atunci, am incercat sa ma feresc de prezente feminine in intimitatea mea. Eram traumatizat.
Tacerea devenise prea apasatoare, dar de data asta nimeni nu mai parea dispus sa o franga. Mi-am luat inima in dinti si cu dramul de curaj ramas in mine, m-am ridicat deasupra presiunii:
-Aveam optispe’ ani.
Privirile tuturor m-au tintuit pe bancheta din metal. Uimirea le-a fost inlocuita scurt cu un amestec neuniform de satisfactie si interes. Nu imi puteam da seama care era cel dominant, amandoua sentimentele se luptau pentru suprematie in interiorul lor. Din intuneric mi-am dat seama ca am tras cartea castigatoare. Desi era un lucru de care voiam sa uit si eu, eram pregatit sa il impartasesc. Stiam ca aceasta povestioara ne va aduce inapoi pe linia unui dialog normal. Si chiar daca negrul era cromatica dominanta pentru toti, am simtit cum fruntile lor se descretesc.
Am dat din cap de cateva ori, apoi am continuat stins:
-Aveam optispe’ ani, ea la fel, au omorat-o prin sugrumare. Eram la un restaurant. O chema Laura. Era bruneta, inalta cat mine, ce-i drept pe tocuri, de care nu se despartea niciodata. Cand imi zambea, radiam, parca o facea cu tot corpul.
Am facut o pauza pentru a-mi trage rasuflarea si pentru a-mi cauta cuvintele. Nu ma mai interesa ce credeau ei, aveam de gand s-o spun pana la capat.
-Sarbatoream doi ani impreuna. Aveam de gand s-o cer de ziua ei, peste cinci saptamani. Alesesem deja inelul de logodna, mic si saracacios, insa pe atunci era tot ce puteam avea. Ea stia asta, si ne iubeam asa cum eram. Familia ei ma iubea. Pe atunci eram doar un tanar fara tata. Abia terminasem liceul si eram angajat la o papetarie din Bonn. Lucram opt ore pe zi, si traiam in chirie, la o garsoniera dintr-un bloc construit dupa razboi. Ma descurcam cum puteam. Nu aveam in gand vreun studiu superior. Eram prea ocupat. Pentru mine nu conta decat sa am un acoperis deasupra capului, sa am ce manca, un pahar pentru apa, fiindca uram alcoolul si bineinteles mana Laurei, pe care sa o pot conduce prin parcuri, sau la altar. Daca toate aceste conditii erau indeplinite, eram fericit.
Fara ca cineva sa-si dea seama si fara sa las ca asta sa-mi afecteze glasul, in coltul ochiului mi-a aparut o lacrima. Am decis sa curm rapid povestirea, satisfactia lor era prea mare.
-Au omorat-o in baie, pentru a-i lua poseta. Au fugit imediat afara din restaurant. I-am vazut poseta in mana lor, si desi pana atunci nu frecventam bataile si nici scandalurile de orice natura, fizice ori verbale, l-am placat la podea pe cel ce alerga frenetic spre usa restaurantului din Kanie Strasse. Am alergat spre baie, iar imaginea trupului ei intins pe podea am sters-o din memorie. Nu vreau sa incerc sa-mi amintesc rochia alba cu care era imbracata, parul strans in coc la spate, si nici pantofii pe care i-i daruisem inca din liceu. Nu vreau sa-mi amintesc alb-negrul privirii mele din acea seara. Nu vreau sa-mi mai amintesc…
Am terminat istorisirea si am tras aer adanc in piept. Era povestea pe care ei voiau s-o afle inca de cand ne-am cunoscut. Niciunul nu o cunostea, nici macar Joseph, cu care pe atunci nu mai vorbeam. Istorisirea mea a reusit sa-i calmeze si sa-mi dea putina liniste. Interiorul vehiculului s-a cufundat intr-o liniste totala. Era marea enigma din viata mea. Cu totii se intrebau de ce eu imi ascund intotdeauna relatiile ce dureaza mai mult de o noapte.
Pentru o societate mai veche cu cateva sute de ani, era ceva normal, insa pentru Germania zilelor noastre, populata de clovni cu infatisari multiple si gandiri simetrice, si nu de muschetari si domnite cu batiste si blazon, acest secret pare o copilarie. Paradoxul este ca multe dintre subiectele tabu de la acea vreme, au devenit astazi banalitati, fiind percepute in monoculori, ca o tabla de sah. Relatiile de iubire nu mai sunt ceva sacru, si nu mai au acea candoare pe care ti-e frica sa n-o spargi ca pe vaza preferata a mamei, ci au un mecanism bine stabilit inca de la inceput. Femeia este vazuta ca o prada, un standard, un obiect de marcat, iar barbatul o rampa de lansare. Din punct de vedere istoric, s-ar spune despre casatorii si despre institutia de baza a societatii, familia, ca s-au dezvoltat. Daca in evul mediu, in perioada modernismului si chiar in anii secolului prezent, mariajele se aranjau, pentru binele celor doi miri, de multe ori contra vointei acestora, in prezent tot mai multe manifestari bizare au loc, anume casatoriile “din iubire”, ce sunt percepute de conservatorii pe care ne fortam sa ii numim stalpii de sustinere ai societatii drept niste ineptii. Pentru acestia, iubirea nu este decat o unealta, de o putere comparabila cu a informatiei. Casatoria din vointa celor doi miri, insa fara baza materiala, trebuie sa nu existe. Iubirea trebuie mentinuta la stadiul copiiilor de gradinita, care se plimba tinandu-se de mana. Astfel, iubirea un sentiment deja pe cale de disparitie, va fi ucis in acest ritm tragic impus de materialistii ce considera ca banii multi aduc fericirea. O parte semnificativa din mine imi spune mereu ca acesti conservatori, nu fac decat sa ucida sansa la fericirea tinerilor din zilele curente, din simpla frustrare ca si ei, la randul lor, au fost casatoriti din interes si nu din iubire. Cu toate astea, privit din ansamblu, acest concept pare corect si suficient pentru mine. Suficient cat sa ma tina departe de alte dezamagiri pe plan personal si chiar spiritual.
Masina s-a oprit intr-un final in fata imobilului de pe Mauer Strasse. Vocea ragusita de tigari a soferului ne-a dat de inteles ca e timpul ca noi sa ne vedem iarasi chipurile. Ne-a soptit ca apartamentul se afla la etajul trei, apartamentul 22, prima usa din fata treptelor. O usa bej. O culoare din punctul meu de vedere urata, si despre care voiam sa cred c-a fost aleasa de sotul lui Anni.
Am coborat alene din masina, cu pasi mici, proprtionati pentru suprafata din spatele dubei. Am iesit al doilea, dupa Joseph. De aceasta data, ca semn al indignarii si scepticismului ce inca domneau in interiorul mintii mele, le-am intors spatele tuturor si am scrutat din priviri cladirea de locuinte, un bloc nou, modern, dintr-o zona selecta a Berlinului.
Era construit din caramida rosie, cu finisaje din marmura. Avea un acoperis ce imita culoarea soarelui la asfintit, cand isi da ultima suflare in lupta cu negura noptii ce il invaluie. Acoperisul era prevazut cu o streasina scurta. In afara curtii, se aflau plopii caracteristici unui cartier de locuinte ce se respecta si care are nevoie de strajeri, ce induceau un mister superficial asupra ceea ce ascundeau si confereau senzatia unui lucru bine facut, cu rigoarea bine cunoscuta a nemtilor. Gardul blocului era mic, in jur de un metru si un pic, de fier, vopsit in negru, asemanator garduletelor ce delimiteaza sinele de tren din gara. Portita era deschisa, semn ca cineva intrase sau iesise din imobil recent. Prima care a intrat in curtea blocului, pe potecuta pavata si batuta cu pietre, a fost Maria. S-a oprit cu privirea asupra tufisurilor bine ingrijite, simetrice, ce tradau ideea de cochet. Erau identice pe ambele parti, usa blocului fiind asezata strategic pe centru. Singura diferenta intre cele doua emisfere ale gradinitei, era facuta de corcodusul tanar, privit cu ochi mici de Jimbo.
Pe rand, am pasit cu totii in curte, iar odata ce masina politiei ne-a iesit din peisaj, iar sunetul morocanos a disparu, John insotit de pragmatismul lui bine cunoscut, s-a indreptat glont spre usa blocului. O usa mare, de peste doi metri si jumatate, de culoare maro inchis, cu patru geamuri in forma de romb si o clanta aurie. A deschis usa pregatit sa discute cu paznicul blocului despre scopul si durata vizitei. Acesta l-a intampinat cu o privire scurta, taioasa. Era un om mic si cam gras. Avea o infatisare placuta, desi era chel in cap, si taiat pe gat de o operatie. Era genul de om pentru care zambetul era ceva important. Era un portar de bloc atipic, fiindca majoritatea ar fi deschis subiectul rapid cu intrebari legate de vehiculul care ne-a adus si daca suntem sau nu politisti. Apoi ar fi dat drumul masinariei de periaj. In locul rutinei mai sus prezentate, acesta l-a asteptat pe John sa vorbeasca primul:
-Buna ziua !
-Buna ziua ! A raspuns acesta cu o voce vesela si destul de inalta.
-Numele meu este Johann Bruinnell, si impreuna cu prietenii mei am venit in vizita la o cunostinta de la etajul trei, apartamentul 22.
-Nicio problema.
Ultimele sunete ale paznicului fiind insotite de un zambet iute, scos mai mult din obligatie profesionala.
Interiorul blocului era tipic pentru vremurile noastre. Imediat la intrare, pe partea stanga se afla avizierul, patru trepte mici, vopsite in galbenul mustarului, o usa metalica ce facea diferenta intre holul de la intrarea in bloc si holul locatarilor. Pe fiecare etaj avea cate 6 apartamente. Scara blocului se afla in partea dreapta, paralela cu peretele ce despartea cele doua holuri.
Am urcat pana la etajul trei, tacuti. Doar cateva chicote razlete ale fetelor au disturbat linistea imobilului de pe Kanie Strasse. Apartamentul 22 se afla pe colt, si dupa cunostintele mele era un apartament de trei camere, simplu, si accesibil oricarei familii ce alcatuia clasa de mijloc a Berlinului de Vest. Nu asta m-a frapat pe mine insa, ci usa, de un bej sclipitor. Mi-am intarit si mai mult crezul conform caruia usa si culoarea au fost alese de sotul lui Anni, despre care trebuie stiut ca nu stiam nimic. Anni nu-mi vorbise niciodata despre el, si refuza orice dialog legat de acesta. Astfel, era casatorita cu el, iar eu nici macar nu stiam cine e, sau daca trebuie deja sa il urasc. Nu il intalnisem, nu stiam cum arata, daca s-a ridicat la standardele familiei Olzon, sau nu, nu-i stiam nici macar numele, sau vreo porecla. Stiam doar ca s-au casatorit intr-o ceremonie secreta, intr-o dupa-amiaza de iulie, fara invitati, sau cel putin in lipsa mea.
John s-a apropiat de usa, a pipait-o si mi-a confirmat scurt.
-Apartament cu trei camere, clasic.
La rostirea cuvantului clasic, mi-am pus pentru prima data un semn de intrebare legat de locuinta familiei Olzon, anume daca acest apartament nu era in fapt resedinta lor. Oricine si-ar fi permis un astfel de apartament, insa Anni a crescut la casa, distrusa de razboi, ce-i drept, deci fara mostenire, insa a fost invatata mereu cu locuinte mari, spatioase. Daca mai adaug si locul ei de munca, indoiala mea ar fi prins contur. Ce-i drept, pe consoarta bunei mele prietene nu o cunoscusem, asa ca totul era posibil. De la o usa bej sclipitoare, pana la un apartament simplu cu trei camere.
Dupa cateva pipaieli, John a batut la usa, cu miscari scurte, din incheietura, de patru ori. Fara sa primeasca vreun raspuns, dar dand senzatia ca nici nu-l asteapta, a mai batut de inca patru ori, apoi a incercat direct clanta. Refuzand deschiderea si dezvaluirea completa a adapostului familiei Olzon-Nustiucum, John a lovit cu piciorul brutal in usa.
-Hai sictir !
Pentru el, aceasta replica era evident un reflex si nu un dialog purtat cu usa.
M-am apropiat de el si i-am soptit ironic:
-Acum ca te-ai facut inteles, nu ar fi mai usor sa-l lasam pe Jimbo sa-si faca treaba ?
Numele gigantului provoca intotdeauna un zambet de satisfactie intr-unul din colturile gurii micutului berlinez. Ranjetul aparea de nicaieri, fara circumstante prevestitoare, dar era de natura diabolica. Era acel zambet incontrolabil, caracteristic lui John. Jimbo stia de prezenta lui, il simtea de fiecare data cand aparea, insa cu un calm uimitor il ignora. Era singurul moment in care gigantul nostru cu inima de leu, iubitor de scandaluri, aplica proverbul conform caruia, daca ignori un rau, acesta te va lasa in pace.
-Ce are de gand gigantul nostru sa faca in aceasta privinta ? Sunteti atat de imbecili, ca nici macar nu ati luat cheia. Vreti sa rupem usa sefului politiei ?
Parca citindu-i gandurile, Annette s-a intrebuintat prin portofelul mic si rosu, cochet, numai bun pentru ascunderea unei micute bucati de sarma. Cu acea sarma, Annette devenea cea mai puternica dintre noi.
-Nici gand, draga John. Suntem mai subtili de atat, cel putin eu.
A izbucnit intr-un ras isteric, ce a continuat cat timp si-a facut loc pana in fata usii.
-La o parte !
Cu ultimele cuvinte, a reusit sa starneasca un ecou in intreaga scara de bloc, in care intunericul domnea abuziv.
S-a aplecat pe genunchi, a introdus cu tact simpla liniuta de sarma argintie, proaspata, inca neruginita in broasca usii. Yala a scos cateva sunete mecanice, a scartait scurt, speriata de prezenta intrusului, insa concentrarea Annettei a invins. Fara sa vada nimic in interior, fara sa ghiceasca, ci sa stie ce are de facut, ajutata si de intuitia ei feminina, proverbiala in astfel de cazuri, Annette a strapuns broasca, ce s-a rotit invers sensului de incuiere, si intr-un final a cedat.
Triumfatoare, tradata de sclipirea din ochi, dar stapanita, Annette a interiorizat satisfactia provocata de reusita personala. In schimbul altui ras isteric, sau al vreunei replici ironice, aceasta a ales sa puna sarma inapoi in portofel si sa intrebe pe un ton parintesc si ingrijorat:
-Cine intra primul ?
-Eu ! Era randul lui Jimbo sa iasa in evidenta.
-Ai grija. Am o presimtire.
Din nou, gandeam aproape simetric lui Joseph, care, diferit de mine, si-a exprimat verbal sentimentul. Nu stiam natura presimtirii lui, insa stiam ca intunericul si claustrofobia intareau frica mea de esec. Ranirea oricarui membru al micului nostru comando, ar fi insemnat eliminarea noastra din joc. Iar mie imi placea al dracului de mult sa ma joc. Un psihiatru ar fi spus ca am avut probleme in copilarie, si m-ar fi intrebat despre parintii mei, insa eu stiam cu siguranta ca nu avea legatura cu asa ceva. Era pura dorinta de razbunare, de victorie. Era competitivitatea din mine care gandea pentru mine.
Aveam o presimtire nefondata insa. Stiam ca Matheus e dupa noi, insa nu stiam in cine va lovi primul. Avea o paleta larga de tinte posibile, iar singura noastra sansa era sa ramanem cat de apropiati cu putinta. Daca reuseam sa ne mentinem la distanta, si in grup, uniti, aveam o sansa mai mult decat reala in fata lui. Stiam de ce era in stare, dar noi cu siguranta puteam mai mult de atat. Chiar daca eram cei vanati, iar pozitia noastra era asemanatoare unei gazele ce se ascunde de leu in spatele unui simplu arbust, denumit direct tufa, aveam talentul natural de a intoarce situatia in favoarea noastra. Continuand analogia, am folosi acel tufis pe post de turn de piatra, inalt de cel putin zece metri. Asta aveam de gand si acum. Aveam ca adapost doar un apartament, insa eram pregatiti sa-l facem buncar. Impreuna, dezvoltam o putere greu de stavilit. Eram un tren care deraiaza. Cu ajutorul lui Anni-Frid, si cu ceva pronie divina, eram hotarati sa terminam treaba. Erau cele mai bune ganduri ce ma ocroteau, singura mea scapare.
Inevitabilul s-a produs. Cu o lovitura de picior, Jimbo a deschis usa. O lumina oarba ne-a strapuns privirile. Un curent puternic a inceput sa strabata holul si sa ne intre in oase. Batea rece si ne tinea in priza. Cu ochii unui nou-nascut, masivul nostru prieten a intrat in holul apartamentului.
A facut un pas scurt, pasind pe gresia neagra. Am intrat al treilea, dupa John, in urma mea intrand Annette. Maria si Joseph au decis sa ramana afara pentru moment. Annette a inchis usa in spatele ei si s-a privit tinta in oglinda din dreapta usii.
Era un hol mic, cu un cuier intr-unul din colturi, o oglinda mare in dreapta acestuia, o usa pentru baia de serviciu deschisa si o lustra cu un singur bec. In baie, lumina era aprinsa, uitata pe semne de cineva. Peretii erau vopsiti intr-un galben al lamaiului.
In intreaga locuinta, geamurile erau deschise, si formau un curent greu de suportat. Daca lumina aprinsa in baie o puneam sub semnul uitarii sau al coincidentei nefericite, geamurile erau deschise cu un scop. Fiindca Annette a ramas sa se priveasca in oglinda, am profitat de ocazie si am intrat in baie, in timp ce John si Jimbo au patruns cu pasi marunti in casa. Era locul unde aveam sa ne petrecem timpul ramas pana la procurarea armei cu luneta si la punerea in miscare a planului lor.
Baia nu avea cada, ci doar o chiuveta, un veceu si un geam micut, pe care m-am catadicsit sa-l inchid, desi senzatia vantului ce trecea prin mine imi mentinea pulsul ridicat. Aveam in gand sa inchid si lumina si sa ies repede, dar ceva straniu m-a atras la oglinda din baie. Am decis sa zabovesc cateva clipe, pentru a-mi inspecta chipul.
Cufundat intr-o liniste totala, m-am aplecat peste chiuveta, cu miscari incete si sigure, insa lipsite de fermitatea omului de acum o vreme. Eram aproape galben la fata, ochii imi sticleau si isi pierdusera zvacnirea. Nu mai aveam palarie, iar parul meu, si asa scurt si rar, era zbarlit in toate directiile. Cicatricea dintre ochi, era singurul lucru pe care il recunosteam la mine. M-am speriat si am simtit nevoia unui icnet de mirare, dar mai mult de soc. Ma schimbasem mult, fara ca cineva sa ma avertizeze. Eram ultimul supravietuitor al familiei mele, deja pe cale de disparitie. In ochi mi se citea lehamitea, disperarea, frica si curajul unui om nebun. Eram tradat de trecutul meu, care m-ar fi gasit cu siguranta altfel. Mai stapan pe mine, increzator, lipsit de griji si de constiinta. Ma luptam cu mine intr-un razboi ce pornise fara voia mea. Aveam nevoie de o pauza. Traiam un moment in care toate din capul meu ma tineau departe de mine. De cotidian, de prieteni, de viata, de moarte. Devenisem propriul meu antagonist. Imi era frica de esec, si de o viata terna. Toate erau cauzate de simtul ca fusesem tradat de singura entitate ce mai insemna ceva pentru mine. Daca se dovedea adevarat, eram pregatit sa mor.
-Veniti cu totii in sufragerie !
Glasul lui Jimbo a rasunat in intreg imobilul. Am mutat privirea in pamant si am iesit din baie. Annette era deja in usa, iar ochii ei aveau acea sclipire morbida, care o cuprindea la vederea vreunui cadavru.
-Frumoasa lucratura, a declarat ea scurt, laudativ. Cine a facut-o sigur se pricepe.
M-am apropiat de ea, si am privit peste umar. Usa de lemn, cu geam pe mijloc ce duce spre sufragerie, era manjita de sange. Paralel cu tocul usii, pe prag, se intindea un cadavru de barbat, cu un glont in umar, si unul in frunte. Trebuia sa fiu de acord. Cine o facuse, era profesionist.
-Perfect. Exact ce aveam nevoie. Iarasi un cadavru. Asta cine mai e ?
Scurt mi-am amintit de cele trei cadavre din cocioaba aproape daramata de la periferie, despre care inca nu aflasem cine erau.
John s-a aplecat asupra lui si l-a examinat din priviri. Lipsa grimasei de pe chip, mi-a afirmat teoria conform careia cadavrul nu era acolo de mult timp. L-a privit indelung, timp de cateva secunde, apoi a deschis subiectul, pe un ton simetric.
-Este sotul lui Anni-Frid. E aici de putin timp, ceea ce inseamna ca baiatul nostru e inca aici. E clar acum si de ce sunt geamurile deschise.
-O clipa. De unde stii tu ca e sotul ei ? Afirmatia, de bun simt a lui Jimbo, l-a gasit pe John cazut intr-o logica platonica pentru noi, cei ce priveam cadavrul inmarmurit.
-Are camasa pe care i-a dat-o cadou acum doua luni.
-De unde stii tu de camasa ?
-Fiindca m-am intalnit cu Olzon la cafenea, in ziua respectiva.
-Perfect. Acum ce urmeaza ? Glasul Annettei a sunat oarecum nelinistit.
M-am indepartat de cadavru, am intrat pe balconul mic, cu vedere la bulevard. Era aproape gol, cu exceptia ferestrelor si a cimentului ce servea drept podea. De notat era faptul ca avea un perete in partea dreapta, ce comunica probabil cu un alt balcon. Era un perete din sticla opaca, ce nu iti oferea larghetea unei priviri in celalalt balcon, probabil tot al familiei Olzon. Peretele de sticla, era mai mic decat inaltimea tavanului. M-am privit din nou in geamul murdar, insa de aceasta data am observat sacoul prafuit, negru, vechi, trecut deja prin mult prea multe. Aveam nevoie de unul nou.
Speriat de alti pasi decat ai mei, mi-am intors privirea peste umar. Era Annette, ce se instalase comod intr-un fotoliu. Jimbo plecase spre usa, pentru ai chema pe ceilalti doi sa vada minunea. Aveam nevoie de o idee. Cineva trebuia sa vina cu o idee despre cum ii vom spunem lui Anni despre decedat. Datorita experientei acumulate in atatia ani de munca in acest domeniu, am considerat ca ar fi redundant sa ne mai spunem unul altuia, ca era crima fratiei si ca era, in fapt, un mesaj. Matheus lucra metodic, profesionist.
Am pasit afara din balcon, inapoi in dormitor, sau jumatatea de sufragerie. Camera era mobilata cu bun gust, fara elemente inadecvate unui dormitor mare, dar cochet. Avea parchet, doua covoare mici, de un galben placut ochiului, dar un pic cam murdare. Doua fotolii de dormitor, mai mici, unul dintre ele ocupat de Annette, care ma privea zambitor.
-Ce s-a intamplat ? M-a chestionat aceasta cu doua degete in tampla si cu cotul in fotoliu.
-Nimic. Inspectia de rigoare.
-Ceva interesant ?
-Nu. Doar o curiozitate.
Am facut un pas inspre usa, in care se aflau cadavrul si John deasupra, ce-l cauta prin interiorul buzunarelor.
-Anume ?
-Este dormitor sau parte din sufragerie ?
Annette a inceput sa zambeasca amar si ironic. Era cea mai sarcastica trasatura din comportamenul ei. Era acelasi inca de cand am cunoscut-o. Imi amintesc ca si eu m-am izbit de el, chiar din prima zi.
-Caracteristic lui Anni, a concluzionat aceasta. Indecisa.
Frapant pentru mine, era faptul ca pe niciunul din noi nu il speriase mesajul fratiei. Fratia nu numai ca nu dormea, dar lovea in puncte sensibile. Ne puteam astepta la orice de acum incolo.
-Ramai jos.
Cele doua cuvinte, rostite dinspre balconul sufrageriei, apartineau unui strain. John si-a intors privirea, a incercat sa se ridice, insa a fost scurtat:
-Ramai jos am spus!
Am vazut teava armei indreptate spre John. Era un pistol. Iar el trebuia sa fie criminalul, ascuns probabil in balcon, la auzirea intrarii noastre intempestive.
Jimbo, Joseph si Maria erau in continuare afara. Annette a privit inmarmurita spre John si se pregatea mai mult psihic de o interventie sortita din start esecului. Eram cu totii la mana lui. Realizand asta, Annette a strans manerele fotoliului cu unghiile si m-a privit fix. Era randul meu sa incerc o miscare.
Am profitat de faptul ca fratele nostru nu imi stia pozitia si am pasit scurt, tiptil, inapoi in balcon, cu un salt scurt, evitand sunetele parchetului. Am scos pistolul din interiorul sacoului, am indreptat teava spre geam, si am reflectat pentru o clipa. Sansele de a-l nimeri nu le puteam aprecia, insa puteam confirma ca daca nu reusesc din prima, triunghiul nostru nefericit il va tintui pe John in podea, langa domnul Olzon. Nu aveam de ales. Mi-am mai tras sufletul pentru o clipa, am tras piedica si am incercat sa realizez daca este corect ceea ce aveam de gand sa fac.
Trecand peste uimirea vederii pistolului, Annette a ispravit un strigat:
-Trage odata !
Am tras. Sase gloante. Unul dupa altul. Am spart geamul. Am tras o privire scurta in celalalt balcon. Am vazut o silueta prabusindu-se. Rezolvasem problema geometrica a triunghiului. Fratele a reusit sa traga la randu-i, a urlat de durere, dar gloantele lui nu au nimerit decat tavanul si peretele dormitorului. Ce ironie. Daca l-ar fi lasat pe John sa se ridice in picioare, l-ar fi nimerit din plin.
Hmn…interesant : )