Capitolul VI – Un gentilom de vita veche

John a ramas neclintit deasupra primului cadavru. Privirea ii era fixata in gol, in orizontul fad al peretilor. Mana imi era blocata pe tragaci. Deja intarziasem. Stricasem si ultima noastra sansa, ultima ascunzatoare. Pistolul a facut un zgomot ce a atras atentia pe o raza de cel putin trei strazi. Am lasat mana langa corp, am privit-o pe Annette, care s-a ridicat si dintr-o miscare l-a prins pe John.

-Asaza-te!

Ordinul ei, venit pe un ton calm, dar nelinistit a fost executat rapid.

M-a privit rece si intrebator. A facut un pas in cealalta camera, inspre al doilea cadavru. Am urmat-o. Am ajuns rapid langa criminal si l-am privit in ochii ramasi deschisi. Il nimerisem in piciorul stang, sub genunchi, iar apoi in piept. Alte gloante brazdasera peretele din caramida al balconului, lasand gauri drept amintiri.

-Cu el ce facem ? M-a intrebat Annette. E clar ca nu-l putem lasa aici si e clar ca trebuie s-o intindem rapid.

Joseph, Maria si Jimbo erau si ei in casa. Joseph si Jimbo ne-au venit in intampinare, iar Maria s-a asezat langa John, caruia ii revenise culoarea in obraji.

-Cine e al doilea ? A intrebat Joseph, depasit de situatie.

-Habar n-am, i-am raspuns pe un ton ridicat. Eram deja frustrat si enervat de complexitatea situatiei. L-am privit inca o data pe ucigasul sotului sefei politiei. Avea in mana un pistol cunoscut. Il mai vazusem sigur. Era unul din acele Mauser-uri de productie noua. Il mai vazusem si eram sigur de asta. Teava argintie, lunga si un pat maro deschis, diferit de cele clasice. Nu era la comanda speciala, dar nici disponibil foarte usor.

Meditatia mea a fost intrerupta brusc de vocea lui Joseph.

-Are pistol de la politie.

Atunci mi-am amintit. Am clipit de doua ori, foarte rapid, nesigur inca de ceea ce vazusem. Era politistul de serviciu din arestul politiei. Cel care o sorbea din priviri pe Anni-Frid. Am pastrat aceasta mirare pentru mine, insa le-am vorbit grav si raspicat:

-Parasim cladirea imediat. Cadavrele le putem lasa aici. Din pacate, avem amprente. Maria si Annette ocupati-va rapid de acest aspect minor. L-am bagat cu grija pe politist in camera, apoi am reflectat singur cateva clipe.

Frica de esec fusese inlocuita de un alt sentiment, insa timpul a fost prea scurt sa-mi dau seama. Cert e ca eram deja pregatit ca in fata sa-mi apara Matheus. L-as fi pus jos imediat, indiferent de circumstante. Jocul asta mersese prea departe. Oricat de mult mi-ar placea mie, fratia depasise anumite limite. Ne stiau fiecare respiratie pe de rost. Patrunsesera mult prea adanc. Eram speriat ca paznicul blocului, sau oricare dintre prietenii mei sa nu lucreze si ei pentru fratie. M-am intors in sufrageria-dormitor si le-am privit pe fete facandu-si treaba. Se foloseau de periile si de pudra din dotare, cu o dexteritate cu care pictorul manuieste o pensula fina. Pistolul politistului a fost luat de Annette in geanta, iar pe al meu l-am confiscat dupa vechiul obicei de a pastra arma crimei. Fetele avansau destul de rapid prin camera, iar Joseph le indica atent locurile pe unde amprentele noastre ar fi putut fi depuse. Apoi, fara prea mare zgomot, Maria a inchis ferestrele rand pe rand. Amprentele au fost neutralizate de manusile din satin.

Am aprins lumina la baie si am deschis usa apartamentului.

-Va astept afara.

Am iesit in holul blocului. Vocile rasunau inspaimantate pe intreg palierul. M-am indreptat spre balustrada si am strans-o cu ambele maini. Am privit in sus, apoi in jos. Am pus cotul pe balustrada de metal si pumnul in barbie. Cu toate astea, eram nelinistit. M-am intors in apartament si aproape am trantit usa in urma mea. Fetele ajunsesera in baie. Annette m-a intrebat cu o voce pitigaiata:

-Ai atins ceva aici ?

-Nu. Hai sa mergem. Repede.

Maria a sters intrerupatorul de la baie cu peria, a pudrat si a sters cu un servetel umed. Salvatoare miscare. Nedumerit, mi-am amintit ca atinsesem de doua ori acea unealta. Am trecut peste multumiri si peste recunoasterea minciunii si am soptit:

-Toata lumea afara.

-Incotro ? Joseph parea sa aiba o idee.

-Nu stiu. Te ascult. Suntem dispusi pentru orice miscare.

-Ne despartim in oras pana diseara. Ne vedem la locul stabilit, imediat dupa ce se inopteaza de-a dreptul.

-Eu raman cu Annette, a vorbit Maria.

-Daca vreti sa ne despartim din nou, o facem cu cap. Stabilim fiecare unde merge, cat sta si alegem o ora exacta la care ne intalnim. De asemenea, gigantul trebuie sa faca o vizita prietenului lui, sa ia arma cu luneta. Trebuie sa ne asumam ca el se va plimba prin oras cu ea in mana, cautat de politie, dar mai ales de fratie.

Logica Annettei era frusta, dar corecta. De data asta, nu ne mai permiteam greseli. Oricat de buni eram la ceea ce faceam, trebuia sa fim perfecti.

-Intr-o ora, toata lumea la cafenea. Fiecare face ce vrea in timpul asta, e mai bine sa fie totul neplanificat.

John gandise deja pasul urmator.

Sirenele politiei au inceput sa rasune in departare. John a continuat cu vocea-i ragusita:

-Jimbo merge sa ia arma, singur.

S-a indreptat spre gigant si i-a ordonat:

-Stai ascuns pana cand se face noapte. O infasori in ceva, eventual intr-o husa nu in hartie sau panza. Iei un taxi pana la liceu’ ala tehnic de langa club. De acolo,  vii pe jos. Tu nu vii cu noi la cafenea, ramai undeva cu prietenul tau.

-Nu pot. Prietenul meu imi poate da arma, dar nu poa…

-Irelevant. John are dreptate. Ramai ascuns cu arma, indiferent de circumstante. Inca ceva, daca peste o ora nu sunteti la cafenea, se aplica regula eliminarii din oficiu.

Decizia finala o aveam eu. Imi parea un plan foarte bun. Urma ca la cafenea sa stabilim ce face ficare. Aceasta ora o foloseam drept tampon. Eram in pericol afara, insa era tot ce ne puteam permite. Singurul lucru cu care nu as fi de acord, ar fi despartirea noastra, insa din nou nu-l puteam contrazice. Afara, daca fratia sau politia ar prinde pe unul din noi, ar fi echivalent cu prinderea tuturor. Imprastiati prin tot Berlinul, puteam fi mai omogeni decat intr-un singur grup.

-Inca ceva, le-am soptit pe holul blocului, eu merg sa o anunt pe Anni-Frid.

-Esti cumva prost, sau o faci din simpla placere ?

Cuvintele lui Jimbo mi-au taiat elanul. Desi la prima vedere avea dreptate, aveam de gand sa-i explic pe scari. I-am soptit cu un deget ridicat, si cu mana in unghi drept intre brat si antebrat:

-Daca nimeni nu m-a vazut aici, iar politistul fratiei e deja mort, am aproximativ treizeci de minute libere sa ajung la politie. Am sa o scot putin afara pe Anni de la un telefon public. De la politie, pana in parc, se poate ajunge destul de repede. Ce am de gand sa-i spun, nu ma intrebati, am o juma’ de ora sa aflu.

-Politia va fi aici in cateva clipe. Ai grija. S-ar putea sa fie foarte riscant. Cu siguranta ai lu’ Matheus deja sunt cocotati pe langa cladirea politiei.

Ajunsesem deja jos. Portarul nu mai era acolo, ci in strada, in asteptarea masinilor de politie. Am profitat de asta si am iesit prin spate. O batranica ne-a observat si mai mult ca sigur, chipurile noastre i-au ramas in minte, iar prezenta noastra va fi raportata. Am fugit in afara blocului, ignorand prezenta doamnei cu par grizonat. Ne-am privit rapid unii pe altii, apoi ne-am despartit fara vreun cuvant.

M-am oprit din alergat, doar cand am ajuns in Sieg der demokratie Markt. Era in drumul meu spre sediul politiei. Nu puteam merge pe bulevarde sau strazi deschise, cu iesiri cunoscute. Trebuia sa aleg stradutele intortochiate si vechi, abandonate de publicul larg. Singura problema, era ca ma puteam pierde in hatisul acestora, iar orice minut era important. Daca as fi intarziat la intalnirea cu restul, mi s-ar fi aplicat legea eliminarii. Aceasta lege prevedea ca orice persoana declarata eliminata, sa fie considerata potrivnica. Astfel, daca as fi ajuns la cafenea cu zece minute dupa, dar i-as fi gasit pe ceilalti acolo, asta ar fi insemnat ca ei ma puteau omori, fiindca exista riscul ca eu sa fiu de partea politiei sau a fratiei. Aceasta eliminare, reprezenta in fapt, moartea celui declarat.

Am scurtat traseul cat am stiut de bine. Strazile prafuite, ascunse de privirile hraparete ale oamenilor lui Matheus imi ofereau o latenta siguranta. Figurile razlete ale oamenilor ma priveau scurt, intrebator. Apoi se uimeau de graba cu care imi foloseam timpul ramas in clepsidra si apoi mutau ochii realizand in ce situatie ma aflu.

Minutele se scurgeau rapid, iar prin minte imi treceau imagini ale copilariei mele cu Anni. Oricat incercam sa ma concentrez asupra unui discurs pentru vestea tragica, mintea mea ma chinuia cu picturi in alb si negru ale trecutului. Cu cat incercam sa pun cuvintele cap la cap, cu atat realizam mai clar ca nu sunt in stare. Probabil voi sfarsi prin a-i spune in fata, frust si cu rapiditate. Exact ca moartea, cuvintele au putere absoluta. Spuse rapid, fara sa fie mascate de aparente, pot atenua durerea. Eram de parere ca omul isi arata partea cea mai rea, atunci cand incearca sa ascunda adevarul. Nu prin minciuna in sine, pe care o practicam frecvent, ci ascunderea voita sau nu a adevarului, prin folosirea traducerilor verbale a mesajului adevarat. Nu aveam nevoie de discurs, aveam nevoie de taria cuvintelor.

Am ajuns la politie mai repede decat voiam. Cu toate ca ma grabeam, mi-as fi dorit ca drumul sa se prelungeasca la nesfarsit, ca timpul sa se opreasca din cursul lui dintotdeauna. Sa ma trezesc intr-un pat de spital, langa un pahar de apa si o privire de asistenta, care sa-mi spuna ce vreau sa aud. Mi-as fi dorit sa fie un cosmar, sa ma trezesc in miez de noapte transpirat. Mi-as fi dorit sa o pot suna pe Anni sa o intreb daca totul e bine. Sa nu stiu nimic. Sa nu am atata putere in mine. Pentru prima data, gandul ca voi fi mesagerul vestilor proaste imi atarna lanturi grele de propria umbra. Am privit cu soarele deasupra mea cladirea politiei. Se inalta in fata mea ca intotdeauna, gri si veche. Aceleasi ferestre de lemn vopsit intr-un negru macabru. Singura imagine dinamica apartinea steagului ce flutura atarnand de perete. Plopii din fata, vesnic verzi ma intampinau scarbiti. I-am privit de la distanta, iar masura privirii mele i-a gasit ignoranti si impersonali cu privirea in sus.

Am facut cativa pasi pe trotuar, parasind cladirea ce-mi oferea adapost fata de lumea dezlantuita. Am traversat atent, dar cu privirea in pamant. Stiam ca primul telefon public e la doua minute de mers de locul in care ma aflam. Am pasit aproape pe varfuri speriat de telefonul ce urma sa-l adresez sediului politiei. Am gasit cabina de telefon ocupata, asa ca m-am asezat pe o banca. Am avut timp suficient sa imi adun gandurile. Planul era facut. Aveam de gand s-o chem afara, telefonand direct in biroul ei. M-ar fi respins spunandu-mi ca are lucruri mai importante pentru moment si probabil mi-ar fi dat intalnire la cafenea. Dupa ce ar fi terminat de vorbit, m-ar intreba daca mai e vreo problema, iar eu urma sa-i spun totul, in cateva cuvinte, direct in telefon. Asta i-ar fi atras atentia. Atat cat o stiam eu pe Anni, ar fi venit la mine intr-un suflu. Ar fi crezut ca glumesc, iar eu as fi asteptat sa fiu trezit din somn. Gandeam prea in amanunt pentru obiceiul meu. Eram prea meticulos, iar asta imi ingreuna sarcina. Orice abatere de la gandul meu initial, ar fi putut compromite totul.

Ma mai framanta un gand. Politia ar fi putut oricand sa identifice cadavrul, si sa o anunte pe Anni. Probabil ca resedinta era cunoscuta, insa imi doream mult mai mult sa o afle de la mine. Era drept, cadavrul era de neidentificat dupa chipul zdrobit. O imagine mi-a rasarit in minte, insa a fost oprimata rapid. Ce minte bolnava si ce tragator de elita. O veste ca aceasta ar fi pus in miscare intreaga politie a Berlinului de Vest, iar stirea urma sa strabata intreaga suflare condusa spiritual de crestinism si politic de democratie. Am pierdut sirul gandurilor, iar asta m-a facut sa ridic privirea din pamant.

Strada era pustie. O poteca pavata cu piatra, ce ascundea o masina veche intr-unul din colturi. Nu era illuminata, si desi era la doi pasi de politie, parea lipsita de orice protectie. Din unghiul din care priveam, era un peisaj macabru. Imaginea era si mai mult vlaguita de blocurile vechi ce o inconjurau. In spatele meu, unul de caramida rosie, nou, dar care a avut timp sa se deterioreze. In fata, unul de un verde inchis, murdar.

Persoana din cabina a plecat intr-un final si mi-a facut drum liber. Pierdusem alte cateva minute, dar timpul devenise deja irelevant. Am scos cu fermitate una din cartelele telefonice ascunse bine in portofel, insa mana a inceput sa-mi tremure cand am atins receptorul. Am scuturat-o si m-am uitat la ea plin de ura. Mi-am ordonat recapatarea controlului, insa comanda mea, ramasa fara vreun raspuns, s-a transformat rapid intr-o ruga disperata. Vazand ca n-am cum sa ma ajut, am inceput sa formez numarul de la biroul ei, cunoscut deja pe de rost.

Asteptarea ma sfasaia pe interior, insa eram pregatit. O voce de femeie mi-a raspuns cu un salut grabit, protocolar:

-Buna ziua !

Nu era Anni. Prima fisura in planul meu.

-Cu Anni-Frid Olzon la telefon, va rog.

-Imi pare rau, imi raspunde aceasta, dar nu este momentan prezenta. Cine o cauta ?

-Un prieten de familie. Este ceva urgent.

-Ma tem ca nu va pot ajuta. Cel mai bine ar fi sa reveniti cu un telefon.

-Va rog insistent sa … mi-o aduceti …

Era deja prea tarziu. Vocea disparuse, iar in difuzor nu rasuna decat tiuitul simetric al tonului.

Am mai format odata numarul, de data aceasta fara raspuns. Esuasem. Ori Anni aflase deja, ori se intamplase ceva rau si cu ea. Erau atatea intrebari in mintea mea, incat nici nu stiam caruia sa-i raspund prima. Am inceput sa injur in surdina cabinei telefonice. Am lasat receptorul din mana, atarnand de fir in jos si am parasit straduta alergand. M-am intors spre sediul politiei sa privesc din ansamblu problema. La propriu. Aceeasi liniste domnea in fata cladirii de pe Untergrund strasse. M-am intors cu spatele la ea si am hotarat sa n-o mai bag in fata. Aveam de gand sa reflectez rapid problema. Eram impotriva timpului, a norocului si a fratiei. De partea mea nu era nimeni. Niciodata nu am crezut in Dumnezeu, dar era clar ca providenta era de partea lor. Ma simteam abandonat intr-o situatie fara iesire.

In spatele meu a inceput sa se auda o masina scrasnindu-si rotile nervos. M-am intors rapid si am aruncat o privire. Era un Mercedes negru, vechi, care nu apartinea politiei. Era imaculata, insa neinmatriculata si nici inregistrata. Modelul nu-mi era cunoscut. Nu apartinea nici fratiei. Privirea mea grabita nu mi-a deslusit exact cine era in spatele parbrizului. Motorul a facut un sunet sfarsit, dar si-a pastrat demarajul. S-a oprit cand a ajuns in dreptul meu, iar eu am inghitit cu privirea in pamant. O figura cunoscuta a iesit de pe geamul din dreapta-fata. Nu am recunoscut nici vocea, nici chipul. A continuat sa ma priveasca, insa eu eram de neclintit. Figura nescunoscuta a scos o mana si a izbit portiera cu palma.

-Raspunde-mi !!!

Era Anni.

Am facut o miscare rapida inspre masina, si am deschis usa din spate. M-am aruncat pe bancheta, si am inchis in urma mea. Era singura in masina. Pentru prima data dupa mult prea mult timp, sansa avea de gand sa imi surada.

-Ce cauti aici ?!? Ti-am spus unde sa stai !

Glasul ii era ragusit, iar tonul oscila datorita tremurului. Am privit in oglinda si am realizat ca ochii ei erau plini de lacrimi.

Am ingaimat cu o voce stinsa si un oftat adanc:

-Anni, s-a intamplat ceva groaznic.

-Stiu ! Taci din gura.

Aflase. Era sfasaietor pentru mine sa o privesc astfel, dar ma simteam neputincios. Esuasem sa fiu acel gentilom de vita veche, care as fi vrut sa pot fi. M-am adunat rapid si am rostit cu stapanire:

-Unde gonesti ca nebuna, si de ce ai plecat ?

-Fiindca urmez eu. Sunt in mare pericol. Spune-mi unde te las.

-Pastreaza-ti calmul, Anni. Nu uita scopul nostru.

-E inutil acum !! Inutil. Idiotule, cum te mai gandesti la asa ceva ?

Imi striga de-a dreptul, insa eu am incercat s-o ignor.

-La cafenea. Dar sa stii, ca nu ma dau jos, pana nu imi spui unde te duci.

-La gara.

-In niciun caz, i-am replicat taios.

-Ai tu o alta idee, mic geniu neinteles ?

-Nu. Asa ca ar fi mai bine sa opresti acum. Cred ca suntem in siguranta.

Realizasem in timp ce vorbeam, ca desi situatia devenea din ce in ce mai dificila, calmul si stapanirea mea isi reintrau in drepturi. Oricat de cinic putea parea gandirea mea, aveam impresia ca calmul meu izvora din nelinistea si hazardul ei.

-Opreste ti-am spus !

Era randul meu sa urlu. Vocea mea a trezit-o. A oprit brusc cu o miscare violenta. A scos un icnet de durere si a inceput sa planga. Am privit-o inlemnit, apoi mi-am mutat privirea. Clipele de siguranta erau mult prea pretioase pentru a le irosi astfel. Era ilogic si inutila, orice incercare a mea de a o face sa se opreasca. Aveam de gand s-o las sa sfarseasca, insa rapid am realizat ca ar putea lua ore intregi, iar eu m-as fi simtit inutil. Am atins-o pe umar, cu mana stanga, asa cum obisnuiam sa fac cand eram mici, iar ea avea impresia ca lumea i se sfarseste. Diferit de vremurile trecute, de aceasta data nu mi-a izbit cu violenta mana, in schimb a incetat din plans. Efect imediat. A incercat sa respire normal si regulat, fara sa-si mai dea vreo sansa sa izbucneasca din nou in plans. M-am folosit de acest moment de acalmie si am intrebat-o in soapta:

-Unde ai de gand sa mergi acum ?

Si-a pus mainile in fata, iar eu am retras mana mea. M-a privit in oglinda retrovizoare si a raspuns printr-un suspin:

-Nu stiu. Am nevoie de ajutor.

Si eu. Cu totii avem.

-Unde suntem ? M-a intrebat ea rostit.

-Pe Drehung Boulevard.

Aceasta calatorie neasteptata ma indepartase de traseu. Am privit rapid ceasul si am reauds-o pe Anni in simtiri.

-La cafenea !!! Acum ! Sau intru sub eliminare.

-Poftim ?!

-Trebuie sa ne vedem acolo. Intr-un sfert de ora. Tu pleaca din oras. Du-te departe. Nu la parinti, nici la vreun hotel, ci intr-un varf de munte.

A oftat adanc, a pornit motorul si fara alte explicatii a demarat, de data aceasta ca orice sofer responsabil.

S-a asternut o liniste grea. Am rupt-o pe un ton grav.

-Ascunde-te undeva la noapte. Dar suna-ma maine in zori. Pe telefonul public de pe strada mea. Daca n-am sa raspund, inseamna ca ceva n-a mers bine si eu ori sunt mort, ori am fugit la randu-mi.

-Sa nu indraznesti sa nu fi acolo ! Am sa vin dupa tine, ai priceput ?

Si-a intors privirea si m-a tintuit pe bancheta din spate a masinii nemtesti. M-a adus la cafenea mai rapid decat aveam nevoie. Dezamagit de ce realizasem pana in prezent, eram hotarat sa intorc balanta, desi intregul univers juca impotriva noastra.

Am deschis usa si purtat de ganduri, am uitat sa-i mai dau vreo indicatie sau macar sa-i multumesc, asa cum se cade, sau s-o salut. Vocea ei m-a oprit in usa:

-Ai grija !

-Si tu. Daca te prind astia, suntem morti !

Exclamatia devenise deja retorica.

Am privit-o pentru ultima data. Am inchis usa si am inceput sa merg. In spatele meu masina neagra a inceput sa ruleze pe asfalt. Sunetul s-a auzit din ce in ce mai slab, pana s-a pierdut definitiv in orizont. Ajunsesem cu cateva minute mai devreme, asa ca aveam din nou timp sa reflectez asupra problemei.

Sigur pe mine si pe propriile puteri, m-am asezat pe o banca de pe o alee paralela cu banca destinata cafenelei. Am inchis ochii si am simtit pentru prima data, nevoia de somn. I-am redeschis rapid, ca din reflex si am privit in jur. Era singurul lucru care inca nu mi se intamplase. Sa adorm pe o banca intr-un parc. Desi am incercat sa-mi resping nevoia, am inchis din nou ochii si  m-am lasat ridicat pe val lin, cu vantul suflandu-mi in obraji.