Capitolul VII – Visare

-La tabla atunci, daca zici ca stii !

-Desigur doamna profesoara. Dar…

-Nu, nu. Nu asa. La tabla.

-Dar s-a sunat doamna profesoara.

-O, asa e, intr-adevar s-a sunat. Il rezolvi acasa si mi-l arati data viitoare ?

Sunetul clasei a inabusit raspunsul lui. Scaune scartaind pe parchet si mese tarandu-se, impinse de elevii grabiti si plictisiti, asteptand inca o pauza. Ora de matematica a trecut, inca doua si scap.

-Misca-teeee !!

Privesc in dreapta. Joseph. Nu asteapta raspuns de la mine, si ma misca singur. Stam in prima banca, la geam. Prost loc. Ne-am obisnuit cu el asa, desi m-as muta oricand undeva mai in spate.

Iese din banca prin spatele meu. Imi pare cam nervos. Nu inteleg prea mult din mimica fetei lui. O saluta pe profa, apoi zambeste trecand pe langa un elev exagerat de inalt, care tine o foaie in mana, asemanatoare cu un afis. Se apropie de mine. E o invitatie. La circ. Are un elefant si un tigru.

Mi-e somn. E o stare noua. Ma ridic de pe scaun, dar picioarele imi tremura. Le privesc, iar culoarea pantalonilor devine cafenie, de la un gri sters. Ma frec la ochi si ma indrept inspre iesire. Peretii arata parca sunt din ceara. Linia lambriului imi joaca in fata. Are o miscare necontrolata. Se ingroasa. O ia in sus, apoi se intoarce. Se unduieste. Ma sperii. Peretii nu sunt colorati, sunt negri. Ma intreb daca asa arata de obicei.

-Hihihihi !!

-Pana jos, la magazin.

Ies din clasa. E intuneric. In coltul din stanga al holului, un dentist discuta aprins cu o eleva. Pare blonda.

-Hai cu mine pana jos. Esti palid. Revino-ti ! E Joseph, ma ajuta sa-mi revin. In stilul lui.

-Da. Hai sa mergem.

-Poate nici acum nu mi-a semnat ala foile. Ii fac urat jegoasei aleia de la secretariat. Sper ca s-a spalat si ea pe dinti.

Il pierd din priviri. Usor-usor totul se intuneca. Ma afund intr-o stare prea ciudata, parca sunt sub socul unui anestezic. Se aude un sunet inchis, un ecou. E departe.

O lumina imi patrunde in ochi. Ce ciudat. E Tarja. Ce nume frumos. S-a vopsit. Si ea pare blonda. Pare mai draguta asa. Are tocuri. Ea niciodata nu poarta tocuri. Are fusta neagra, aproape de genunchi. Vesta rosie e de vina pentru lumina din ochii mei. Daca eram fata, sigur aveam una de genul.

-De ce mergi cu ochii inchisi ?!

-Scuza-ma. Sunt aici.

Ii mimez un zambet, il regasesc din priviri. Cred ca mi s-a parut. Ajungem la secretariat. Holul a fost mai lung ca niciodata. Am senzatia nesigura dintre vis si realitate. Ma asez pe un scaun. Ma lupt sa nu-mi inchid ochii, insa somnul ma invinge. Soneria de urgenta imi zgarie urechile. Ce sunet. Cineva s-o opreasca !

-TACI !

E din nou liniste. Sunt ca intr-un film. Nu-mi aduc aminte ce inseamna soneria, dar ma ridic. Joseph iese din secretariat zambind. Nu are foile in mana.

-Nu credeam ca mai vine !

-Poftim ?

Nu ma asculta. Trece pe langa mine, dar cuvintele lui se aud ca niste soapte.

-Mergem acasa, de fapt, mergem pe undeva. Avem un aprilie la dispozitie.

Nu-mi explica ce reprezinta soneria, dar imi da o directie. Ma multumesc cu asta si ma misc alene inspre iesirea din scoala. Cate fete cunoscute. Drum scurt. Cel putin ciudat faptul ca toate fetele, scunde sau inalte, dragute sau nu, sunt blonde. Toate au veste rosii.

-Hai in centru. Hai la Bavaria. O bere, doua si apoi acasa. Sa te recunoasca si pe tine ma-ta.

Are un ton ironic. Il privesc superior, si parca el se face tot mai scund. Clipesc. El revine la marimea initiala. Ce efect dragut.

E inalt.

-Uita-te la aia ! Cum asa caciula ? Cum ?

-In mintea ei e bine. Inseamna ca asa o fi.

Aceeasi privire ironica. Da din cap aprobator.

-Esti bine, stai calm.

-Taci ma din gura, ca vrei si tu. Mananci cacat.

-Mi-a dat ma-ta una. Pentru serviciile prestate.

Rade.

Ii arunc o palma, incerc sa-l lovesc, dar se fereste. Iar eu sunt prea incet, ca si cum as fi vrut sa se fereasca.

-Te rog, nu mai fi asa smecher. Ma sperii.

Imi aduc aminte brusc ca am uitat ceva in clasa. Ma las purtat de pasi si uit complet tot. Las in urma strada Hurenkind, care ascunde liceul nostru in spatele unor plopi jegosi.

Il cunosc de mult pe Joseph. Aproape trei ani. Mi-e coleg de banca de vreo doi, am ajuns foarte buni prieteni. Eu il consider cel mai bun prieten. Suntem ca un fel de yin si yang, chiar daca amandoi ne-am schimbat unghiul din care privim lumea.

Adesea e calm, il mai enervez cateodata, dar ii trece repede. Amandoi suntem la fel de dezinteresati de scoala, dar el are o pasiune pentru chimie. Marti o sa dam test, eu cred ca n-am sa stau. Mai mult ca sigur va incerca sa ma convinga, sper sa nu reuseasca.

Ne plimbam pe trotuarele late, care serpuiesc Berlinul de Vest, aproape refacut dupa razboi. Proaspat impartit in doua, Joseph pierzand astfel niste rude de partea cealalta. De mine nu se poate pune vorba. Eu n-am aproape pe nimeni, iar asta il face pe el si mai important.

Pe el diviziunea nu l-a afectat prea tare. Nu e genul care sa se planga. Nedreptatile lumii le trece la “si altele”. Desi tanar, e un om puternic. Ciudata imaginea lui, atat de bine conturata, intr-un amalgam de nesiguranta. Sunt obosit si aproape dorm in picioare.

Ajungem la Bavaria. O cafenea mica. De cartier. Ne plac locurile de genul. Sunt calme si fac timpul sa treaca mult mai repede.

Cerem bere si desi ilegal sa ni se ofere, nu ne refuza nimeni. Ba chiar din contra, grasul de barman ne zambeste. Ce libidinos. Uit masa la care ne-am asezat, dar Joseph ma indruma. Are din nou acel aer ironic, parca ar conduce un orb sau vreun retard.

Berile la halba sunt reci, iar vremea e calduta. Nimic mai bun. Ciocnim si ne afundam in discutii. Intrebarile se succed foarte rapid si aproape le pierd sirul. Il vad razand. Pune capul pe masa de lemn. Imi explica ceva despre muschii piciorului.

Ce banc frumos. E sec, asa cum imi plac mie. Ceva despre numele unui copil. N-am retinut prea bine.

Inca o bere. Le amestecam, trecem la bruna. Nu-i un lucru bun, iar asta ma face din nou sa ma gandesc la ce am uitat in clasa… si la sonerie. De ce a sunat soneria si de ce am fost liberi dupa ?

Dupa gust, sigur nu e doar a doua bere. Deja imi inteapa limba si picioarele imi tremura din nou. In mana simt furnicaturi, insa le ignor pe toate. Continuam sa radem. Mirosul ne imbie si comandam si ceva de mancat. Deja imi arata a risipa, iar asta nu e semn bun. Joseph niciodata nu face risipa, eu cu atat mai putin. Parca mi-a disparut si senzatia de oboseala. Somn nu imi mai e, iar toate au trecut fara sa-mi dau seama. Ori e berea, ori e discutia noastra. Cert e ca ii explic plin de interes, de ce femeile sunt fiinte materialiste. Teoria mea o stie si el prea bine, insa niciunul dintre noi n-a avut probleme prea mari din acest punct de vedere, asa ca ne repetam teoria ca niste simpli observatori, pentru ca atunci cand vreunuia i se va intampla, sa nu fie mirat si nici afectat. Sa-si aduca aminte ce spunea celalalt despre asta. In plus, in ochi ni se citeste o satisfactie ciudata.

Ma ridic. Am nevoie de ceva. Urmez un drum, ce-l trasez singur in minte, printre mese si scaune. Chelnerita imi zambeste scurt, dar o ocolesc politicos. Ce lucru dubios: la o masa intr-un colt, doi indivizi ma privesc.Fetele lor nu-mi spun nimic, acoperite. Sunt imbracati la fel, dar in culori diferite. Un pardesiu negru, unul bej. O palarie neagra, alta bej.  Nu stiu exact ce vor de la mine, dar ceva imi spune ca ii voi mai intalni. Imi continuu drumul, si incerc sa cred ca e doar in mintea mea, ca e o veriga din inlantuirea stranie din ziua curenta.

O oglinda. Cred ca oglinda imi era destinatia. O privesc, dar nu inteleg mare lucru. Un tip inalt, nici brunet, nici blond, imbracat cu o camasa alba in dungi subtiri, de un albastru inchis, ma priveste. E tacut. Are niste ochi ciudati. Nici verzi, nici albastri. Figura lui, e doar o reminiscenta.

Ma intorc in salon. Ce peisaj sinistru. Ma cunosc ca un tip ce evita violenta, si care-i nu-i gaseste rostul, mai ales de cand imi pierdusem tatal in razboi.

Prietenul meu, impreuna cu reminiscenta vazuta in oglinda, au intrat in conflict cu cei doi indivizi de la masa din colt. Decid sa privesc totul din usa, de la distanta. Chelnerita ii intreaba ceva, dar este bruscata rapid de tipul in pardesiu negru. Prietenul meu de halba, de scoala, coleg de banca, il apuca de guler pe acesta. Fara sa-i puna intrebari, ii tranteste o frunte in dinti. Dureroasa executie. Aproape perfecta. Palaria ii cade de pe cap. Recunosc, este pentru prima oara cand o vad astazi,desi tine foarte mult la ea, iar de cand il cunosc, sunt de nedespartit. Noul lui prieten, aparut de nicaieri, incearca sa-i imite miscarea, dar esueaza. Pus in garda, cetateanul pus pe scandal ii opreste lovitura si riposteaza, lovind-ul in figura cu podul palmei. Acesta se da cativa pasi in spate, se rezeama de masa din spate, si dintr-o saritura, se fereste din corp, fandand, de o a doua lovitura, si il trimite in vis pe adversarul de moment cu un pumn in barbie. Un icnet de durere ii insoteste cazatura.

Strigatele chelneritei ma fac sa tresar. Imi mut privirea asupra ei, iar cand revin, cei doi scandalagii disparusera. Ciudat lucru. Nicio urma. Incerc sa ma apropii, dar realizez ca ceva nu e in regula. Ma simt din ce in ce mai usor.

Sange.