Capitolul VIII

Capitolul VIII – La vremuri disperate… *(partea intai)*

Lars nu ajunsese. Clar nu era stilul lui sa intarzie. Ceva i se intamplase, si cu siguranta nu era de bine. Daca nu a fost prins de fratie sau politie, in timp ce-i dadea noutatile lui Olzon, inseamna ca in sfarsit a scapat cumva din mizeria asta, si ne-a lasat singuri. Trist.

Acum avem dreptul sa-l lichidam. Ce placut sentiment; sa stii ca poti face orice rau cuiva. Daca ar fi dupa mine, eu as face ce vreau oricui. Multi ma considera o persoana sadica, insa eu stiu ca ei sunt doar ipocriti. Orice om isi doreste asta. Sa poti controla o piatra, un obiect, un lucru, asta poate oricine, insa o fiinta umana, un spirit intr-un trup, asta deja depaseste limitele banalului, iar eu inspre acolo tind. As vrea sa pot fi pentru o zi papusarul intregii planete. Dansul lor lipsit de importanta, m-ar plictisi teribil, astfel m-as dezice rapid de-a joaca de Dumnezeu.

E  trecut de amiaza, insa soarele nu zambeste de nicaieri. Un tablou cenusiu, ce-mi place. Urmeaza sa se intunece, iar noi sa intram in actiune. In sfarsit, ceva actiune adevarata. Voiam sa termin treaba si sa-mi pun milioane de intrebari. Ce urma sa fac dupa ce Matheus moare, habar nu am.

Arunc cateva priviri in jur: Maria se rujeaza. Rujul ei rosu inchis, un rosu sangeriu, placuta nuanta. E complet distrasa de la ce se intampla in jurul ei, prea concentrata sa nu greseasca. Ii sunt alaturi, legatura noastra trecand deja intr-un metaunivers, asa ca o fixez cu privirea. Nu suport icnetul scos atunci cand rateaza ceva, fie ca e vorba de ruj, oja, unghii sau par.

Joseph e asezat pe cafenea. Imi intoarce privirea imediat, si resimt din nou acel fior ciudat. Ii zambesc din plin, ii fac cu mana, dar ma grabesc sa-mi mut privirea.

John priveste in jur nelinistit, probabil dupa Lars. E singurul care inca il mai asteapta. Probabil o face, fiindca e sigur ca nu va veni. Astfel, va putea oricand sa-l scoata din joc si sa preia controlul.

Jimbo vorbeste cu noul lui prieten, Stanislav. Un rus cu o apucatura ciudata, cu o freza desprinsa dintr-o revista de moda noua, insipida. Tine in mana o husa pentru chitara, ceva mai mare pentru un asemenea instrument. Cu totii stim ce se afla acolo. Arma cu luneta, pe care, in regim de urgenta, chiar el o va folosi. Tot din ea, a scos cateva pistoale de mana. Unul s-a dus la Joseph, altul la Jimbo, al treilea la John si ultimul la mine. Rusnacul si Maria au ramas fara. S-a scuzat fata de foarte buna mea prietena, spunandu-i ca atat avea pe stoc la acel moment. Recunosc, inteleapta, dar totusi foarte periculoasa ideea lui Jimbo, de a-si aduce aici tovarasul. Din cate ne-a tot spus el, in decursul anilor, Stas, asa cum il “alinta”, i-a fost mereu de incredere. Cu toate astea, nici el, si nici noi, nu putem sti daca el joaca inca de partea noastra. Nu-i stiu conexiunile cu fratia, nici nu il cunosc. Se pare ca John il stie, din moment ce i-a amintit de un pariu pierdut de micutul nostru berlinez. In treacat, in timp ce ne facea cunostinta, i-a spus Mariei pe un ton relaxat ca seamana cu Anni-Frid, pe semna ca e infipt in treaba noastra. Maria i-a raspuns scurt, cu un zambet si o miscare dezaprobatoare din cap.

Ma intreb daca asa se imbraca de obicei. As numi totul extravagant, asa cum s-ar cuveni intr-un context complet diferit de conduita obligatorie a fratiei. Cu toate astea, am sa-l incadrez mai simplu . Are niste jeansi de un bleu deschis, tipator, cu pete albe. Are un pulovar tricotat manual, gri, recunosc acesta e frumos. Poarta niste botine avangardiste, cu iz parisian. E o prezenta placuta. Are ochi verzi, e inalt cam cat Jimbo, iar mainile ii sunt neobisnuit de lungi, ca ale unui pianist. E tuns ciudat, din nou, neobisnuit pentru banalul zilelor noastre. Este aproape ras in parti, dar are o coama ciudata care ii brazdeaza fruntea, pana pe partea invizibila mie, din unghiul in care privesc, a capului.

-A trecut ora stabilita.

In sfarsit, matahala se intoarce cu fata la noi, si culmea, ne vorbeste. Cu vehementa in glas, insotitorul lui il urmeaza la vorba:

-Deci, putem pleca ?

Ce accent ciudat. Un prieten britanic nu putea gasi si Jimbo ? Imi infatisez un zambet in coltul gurii si ii raspund, intr-o soapta perfecta, pe care am inteles-o doar eu:

-Plecam, nu-ti fa griji, o sa devii si tu util imediat, puisor.

Chicotesc de-a binelea. John se uita la mine si drept raspuns imi adreseaza strambatura caracteristica, desprinsa din desenele alea vechi.

-Ti-ai gasit si tu cand sa razi.

-Ce pot sa spun, face bine la ten.

Inca un zambet. De data asta pare chiar enervat, asa ca ma opresc. Imi strang mainile la piept si-i invit pe “tovarasi” la drum. Primul care vine cu ideea, e tot John. Previzibil, deja inocent. Il opresc inainte sa-si inceapa monologul plicticos.

-Te deranjeaza cumva ?

-Deloc. Hai gata.

-Asa ziceam si eu. Toata lumea, urechile la mine.

-Deja nu-mi place.

Era pentru prima data cand il auzeam pe Joseph pe ziua de astazi.

-Eu fara Lars nu ma misc de aici. Dati-mi o ora si-l gasesc, si asa e inca devreme.

-De fapt, e tarziu. A intarziat, iar asta nu e o scuza. Stii foarte bine ce se intampla, iar daca te duci dupa el, crede-ma, nu te opreste nimeni. Nici macar nu vom striga sa te intorci, insa tot ne vei simti prezenta.

-Ai trage tu in mine, John ?

-Bineinteles.

Si-a dat ochii peste cap si a folosit acelasi ton libidinos, cu tenta glumeata. Ma lasa indiferenta. Joseph ii ridica o spranceana, in semn de dispret, iar cu un ton sec si indolent i-o taie:

-Atunci, bine.

-Deci pleci ? Deja parca e mai bine.

-Ai vrea tu, piticel. Liniste si hai la treaba. Iti rezerv si tie un loc pe mica mea lista, alaturi de Matheus si Lars, promisiune.

Ce meticulozitate inedita pentru Joseph. De obicei, pentru el, lucrurile vin natural. Imi pare destul de tulburat in spatele mastii lui de om inert, incapabil de raspuns la orice stimul. Amestecul lui perfect de indiferenta si pasiune, asa cum spunea Lars despre el, se clatina. Directia insa imi era imposibil de descifrat.

S-a ridicat de pe banca si l-a fixat pe John. A incruntat sprancenele, pana ce adversarul lui a clipit de cateva ori, nervos. Si-a mutat latent privirea in neant, asteptand ordine. Era un bun conducator, dar nu ii placea responsabilitatea si nici puterea.

-Plecam inspre bordel in grup. Asteptam pana se face intuneric si lovim. Scurt. Fiecare isi stie pozitiile, astfel ca nu ne ramane de stabilit exact decat modul de actionare. Oricum, vreau sa fie rapid si curat. Fara urme, fara zgomot. Daca de dimineata, niciun ziar nu va scrie nimic despre escapada nocturna a respectivului mediocru in societate, atunci va promit o cina in oras. Nu o sa incingem nicio teava fara rost. Vom folosi filarea, pentru a ne asigura ca Matheus e si in noaptea asta in acelasi loc. Vom lua doua masini. Eu si Maria vom face rost de ele, si plecam imediat. Cu mine ii iau pe Jimbo si Joeseph. Bolerschwitz, tu o sa stai langa rusulica tot timpul. Din masina, pana in momentul in care ne luam la revedere. Il cunosti deja, astfel ca nu o sa aveti probleme de comunicare. Ne-am inteles, pisoiasi ? Maria, tu ii iei pe ei doi. Stam la distanta unii de altii, pana la semnal. Ca semnal, vom folosi tot masinile, anume atunci cand Matheus va intra in cladire, eu voi trece pe langa voi. Joseph si Jimbo, lichidati mai intai paznicii care se plimba, eu voi fi in spatele vostru tot acest timp. Cu cat va intrebuintati mai putin, cu atat mai bine. Daca puteti trece neobservati, e perfect. Nu uitati: nu facem risipa ! De nimic. Nici de timp, nici de gloante, nici de idei !  John, tu o sa-l duci pe Stanislav asta al vostru in pozitie de tragere. Care e pozitia, stabiliti voi trei, imediat ce ajungem acolo. Cert e ca va fi undeva la intrarea din spate. S-ar putea sa nu avem acces la blocul unde voiam sa-l ducem pe Lars, asa ca alegeti altul. Maria va fi cu voi doi. Cand ati ajuns, tu ramai cu rusu’, si te asiguri ca nu incearca vreo miscare stupida. Suntem echipa de elita a fratiei, deci nu ne permitem greseli copilaresti. Imi pare rau pentru tine Jimbo, daca te simti jignit, sau pentru tine Bolerschwitz, daca te simti folosit la mica turatie, dar atat ne permitem. Nu uitati, rapid si curat. Cand ati gasit locatia, Maria cobori si ii anunti pe cei doi. Pana aici, totul e rutina. Dificil va fi sa atragem atentia suficient de mult, cat sa-l lichidam, fara complicatii. Nu uitati ca singurul nostru avantaj este surprinderea din ochii lui, cand ne va vedea, si trebuie sa ne asiguram ca merge cu ea pana in iad.

Desi redundant de ceva ani, reiau si eu: nici prea zgomotosi, nici prea subtili. O interventie prea putin energica, de tip felina ne va lichida rapid, unul dupa altul. O sa avem doar cateva minute la dispozitie. Joseph, tu intri in cladire si il scoti afara. Pastreaza pistolul la tine, drept momeala pentru idioti. Astfel, or sa considere ca nu mai reprezinti niciun pericol. Te folosesti de farmecul tau, si convingi pe cineva din cladire sa il cheme afara, fara sa te trimita pe tine inauntru. Nu-ti va fi usor, asa ca pregateste-te.

-Ori asta, ori pot intra direct in cladire si-i ciurui singur teasta. Gandeste-te, poti pleca deja acasa, faci o unghie, poate te mai speli si tu pe cap, recunoaste ca ai nevoie.

-Si crezi ca mai iesi de acolo ? L-am taiat scurt. Hai fi inteligent si tu odata si asculta-ma pana la capat.

-Jimbo, cat timp el e in cladirea obiectiv, noi ne asiguram ca nu se prinde nimeni de mica noastra schema. Iar cand zic asta, ma refer la toate eventualele cadavre si semne, de la amprente pana la pasi pe asfalt. Vom fi unul in preajma celuilalt, dar niciodata lipiti, exact ca hotii de buzunare. Cand iese Joseph, noi doi o tulim spre masina. Joseph, ne astepti. Vom veni rapid dupa tine. John, te desparti amiabil de noul nostru prieten. Daca e cuminte, il lasi liber. Glumesc, dar ai grija. Voi plecati rapid, cu masina voastra, de preferat fara el. Ne vom desparti. Fiecare isi alege drumul. Din momentul in care Matheus e mort, ne intalnim aici in fix 96 de ore.

Sper sa il gasim acolo, daca nu apare, anulam, iar din acest moment, ne intalnim aici din 24 de ore. Iesirile vor fi individuale si pe propria raspundere. In ambele cazuri, functioneaza legea eliminarii.

Intrebari ?! Nu ?! Perfect ! La treaba. Este ora 16:49. Maria, alege una din parcarile din cartierul de blocuri noi.

-P6.

Mi-a raspuns scurt, cu ochii in ceasul ei de mana. Clasic, vechi, primit de la parinti.

-Perfect. Eu iau P9. Ultima. Jimbo si Joseph, ma asteptati in P8, in fata blocului ala rosu, brodat cu caramizi. Soro, avem fix o ora pentru treaba asta. Alege ceva mic si rapid, si nu uita pentru ce ne platesc. La cel mai tarziu 18, sa fii la bordel.

Magistral. Cu totii ascultasera in tot acest timp. Eram mandra de mine. Diferit de Joseph, iubesc sa conduc, sa am puterea. Admit, ma pricep de minune. Eu nu am nici infantilismul lui Lars, ori greutatea lui Jimbo. Nu ma impiedic in detalii ca Maria si nici nu sufar de paranoia ca John.

Am aruncat cateva priviri in jur, sa ma asigur ca nu ne fileaza nimeni si am plecat prima, ca si cum nici nu i-as cunoaste pe restul. Faptul ca atat fratia, cati si politia, nu facusera vreo miscare pana acum, iar ca noi ne puteam plimba nestingheriti prin intreg orasul, ma frapa. Eram subestimati, iar asta ii va costa. Plata va fi in sange, hihi. Aveam fix o ora sa iau ce aveam nevoie si ma intrebam daca o sa gasesc. Un clasic Audi sport, negru, ar fi rezolvat de mult dilema.

In drumul scurt pana la parcari, mai putin de un kilometru, in minte imi revenea obsesiv aceeasi intrebare: Oare tot planul meu va avea fisuri ? Imi era imposibil sa realizez daca am omis ceva, si cu toate astea, parca parea prea usor. Cand imi aminteam ca faceam pentru prima data o misiune fara Lars, povara pe umerii mici imi devenea si mai grea. Ma intrebam daca Stanislav va fi in stare sa-l doboare pe Matheus. Sub tragaciul lui atarnau atatea vieti. Stalin spunea ca moartea unui om e o tragedie, dar ca moartea mai multora, e doar statistica. Iar eu facusem destule victime cat sa-mi realizez propriile tabele, fara sa-mi pese de tragedia nimanui. Era pentru prima data cand simteam ca ma apasa constiinta. Nu de mine imi era frica, sunt prea puternica pentru a ma dobori un berlinez cu o armata de gorile pe urme, dar soarta singurei mele familii insemna ceva.

Am realizat ca aberez in timp util, cat sa nu trec de cartierul asta bosumflat. Cateva piese deja imi faceau cu ochiul. Mersesem in tot acest timp fara sa privesc in urma, fara sa ma uit dupa cei doi din urma mea, sau dupa posibili urmaritori. Oricum, eram constienta ca nu avea ce rau sa mi se intample. Am privit de cateva ori in jur, pe varfuri, apoi am inceput sa ma plimb, tiptil-tiptil, ca o pisicuta nesigura pe pasii ei, pusa sa aleaga din atatea mancaruri delicioase. Mi se scurgeau ochii dupa cele cateva masini clasice, minunate, insa inutile. Intre doua dintre ele, am vazut exemplarul perfect. Era un Ford rosu, nou. Modelul fusese scos in productie de serie cu putin timp in urma, iar asta il facea si mai atractiv. Se afla pe singurul rand ocupat pe de-a intregul din toata parcarea.

L-am privit lung, am ridicat o spranceana. Am umezit usor buzele, apoi am pasit spre el. Era flancat in apropieri de doua masini total diferite. Un Rolls de colectie si un Wolksvagen dintre cele mai vechi, ambele prafuite.

M-am apropiat de portiera soferului si am incercat clanta ca si cum masina mi-ar fi proprietate. Incuietoarea era un model mai nou, si recunosc, nu stricasem niciunul din seria lui pana acum. L-am verificat in paralel cu degetele, apoi am aruncat o privire in interior. Nimic special. O masina moderna, scumpa, straina. O tapiterie curata, semn ca masina nu fusese achizitionata de cu mult. Am scos din geanta o clama de par, dand senzatia oricarui privitor ca-mi caut cheile. Desi o gasisem rapid, stiind cu exactitate unde ii e locul, am prelungit putin suspansul. M-am lasat pe genunchi si am introdus micuta bucata de sarma in butuc. Cu cealalta mana l-am prins si am rasucit clama la o suta optzeci de grade. Fara sa dea vreun semn cum ca ar ceda, am aruncat priviri in ambele sensuri, cautand un raspuns rapid. Metoda clasica nu functiona, iar eu n-aveam timp de experimente. Am scos ciocanelul primit cadou de la Anni-Frid cu ani in urma, proprietate a politiei, si am lovit butucul scurt. Am scos clama si am inserat-o din nou. Un sunet scurt s-a auzit din interior. Am invartit si am deschis. Marcasem. Degetele mele mici, isi dovedisera din nou valoarea. Portiera s-a deschis si odata cu ea, o intreaga suita de posibilitati. Mi-am infranat dorintele si am refolosit clama pentru a deschide capacul de sub volan. Am taiat cele doua fire de alimentare cu dintii, apoi am facut contactul necesar cu unul dintre ele. Motorul a pornit cu un sunet ragusit. Timp bun, dar nu record. Portiera imi pierduse cateva secunde pe drum, astfel ca trecusem bine de un minut. Am folosit o bucata de banda pentru a izola si lipi firele. Odata capacul pus la loc, eram gata de drum. Partea cea mai amuzanta pentru mine, era ca din nou conduceam fara carnet. Am iesit din parcare cu cateva manevre stangace, dar fara probleme. Am virat la stanga, inspre locul de intalnire cu baietii. Trecuse deja de cinci si un sfert, asa ca trebuia sa ma grabesc. Urasc presiunea ceasului. Lupta cu timpul este intotdeauna, pierduta din start.

I-am intalnit pe cei doi undeva langa locul stabilit. Nici nu m-am deranjat sa-i caut la blocul cu pricina, stiind ca Joseph nu va accepta vreun ordin de la mine intr-un detaliu atat de exact. Pareau linistiti si gata de actiune.

 

Capitolul VIII – … Masuri disperate *(partea a doua)*

 

O lupta acerba. Un sinistru dizgratios, prea linistit sa te infricoseze, dar care face aerul irespirabil. Un duel ca la scrima. Momentan, ne privim in ochi. Acalmia a acaparat atmosfera. Ultimele momente de concentrare. Orice secunda conteaza. Va fi o singura runda, promit s-o iau din prima din voleu. In dreapta mea, un fost colaborator, un actual prieten. Recunosc, prezenta lui ma linisteste. E la fel de cand l-am cunoscut. Aceeasi privire de asasin lipsit de constiinta. Aceeasi constitutie de gigant. Niciun semn de slabiciune. O adevarata forta a naturii, pregatita sa-si dezlantuie urgia.  In fata, borduri si asfalt gri. O dupa-amiaza rece, a unui aprilie sumbru. Ma ridic si privesc in jur, tic mai vechi. Strazile sunt nepopulate, pustii, oamenii cautandu-si culcusurile odata cu apropierea serii, obicei berlinez vechi de sute de ani. Cativa trecatori razleti imi arunca priviri pline de precautie. Un semn bun, inseamna ca sunt din nou in forma. Ma simt plin de viata, pregatit de actiune. Linistea din jur tradeaza calmul dinaintea furtunii. Inchid ochii si reflectez, pun in balanta ce am si ce-mi lipseste. In afara de vechiul meu amic, totul pare in ordine. Echipa e din nou in miscare, Annette trebuie sa soseasca din clipa in clipa. Sunt singurul ce si-a gasit deja scop dupa ce terminam aici. Prietene, iti promit ca in urma nu ramane nimeni. Iar tie Olzon, am sa-ti pun cu mana mea coroana pe frunte. Pe fruntea ta, aia de starneste invidie intr-un parbriz.

-Cine a trimis-o, ba fratica, pe aia dupa masina ?

-S-a trimis singura. Stai linistit, apare imediat. E destul de inteligenta sa realizeze ca nu o s-o astept unde mi-a spus ea.

A aparut intr-un final, cam tarziu dupa gusturile mele. Recunosc, imi place sa intarzii, practic des acest viciu, dar pretind intotdeauna ca il tin sub control. Daca asa avea de gand sa apara cu iesirea mea, dubiile incoltite in mintea mea, prindeau deja radacini. Era tot ce avea nevoie adversarul in acest haos controlat de o forta superioara noua.

A parcat un Ford rosu, o culoare pentru care are slabiciuni, si a coborat gesticuland nervos. Parea plina de energie, contrastul dintre noi si ea fiind destul de mare. Aveam de gand sa tac si sa o las sa termine, desi imi era dificil sa-mi repugn gandurile despre masina. Cunosteam modelul. Era suficient pentru ce aveam noi nevoie, dar arata oribil. Am ridicat usor doua degete, intr-o reminiscenta a sechelelor lasate in urma de anii petrecuti in scoala, pentru a o intreba de ce s-a chinuit la un model atat de nou, insa m-a respins brutal.

-Aici v-am spus eu sa asteptati ? V-ati gandit mult ?! Sunteti inconstienti, deja am intarziat, iar voi stati ca nesimtitii in fata blocului. Mai bine va tragea careva un glont in cap, si scapam dracului ! Acum eram deja la treaba mea.

-Usor dom’soara. Fa liniste. Asculta macar ambientul. Nu uita, ca tu ai intarziat.

Era prea mult pentru Annette, zambetul afisat de Jimbo a umplut paharul. M-am decis sa-i curm scurt.

-Linistiti-va amandoi ! Jimbo, tu conduci. E 17:34, deci avem vreo patruzeci de minute sa ajungem. Cunoscand-o pe Maria, sunt sigur ca nici nu s-a decis asupra modelului, si stim bine, ca manutele ei nu ating orice stift. Asa ca in masina, avem de vorbit.

-De acord, a replicat Jimbo, pe un ton pitigaiat.

Annette si-a curmat cu greu furia. A decis sa fie din nou cea care cedeaza, si m-a urmat in masina. A intrat in fata, in dreapta soferului, a deschis oglinda din plafon, si a inceput sa se rujeze. Acelasi rosu, identic cu cel al masinii. As fi vrut sa am ocazia s-o intreb daca vrea sa se asorteze cu nuanta masinii, dar altceva imi statea in cap. Jimbo a intrat ultimul in masina, intinzand mana dreapta dupa chei, fara s-o priveasca in ochi, cu privirea in fata.

-De unde ai tu impresia ca as avea cheile ?

-O clama vreau, nu chei. Te rog.

Annette a deschis plina de delicatete gentuta ei maro, iar din ea a scos o micuta bucata de sarma. Imi era imposibil sa inteleg cum incap atatea lucruri intr-un spatiu atat de mic.

-Iar tu ai impresia ca vei deschide un motor folosind o clema ? Joseph, da-mi doua motive pentru care l-ai pus pe el sa conduca.

-Am carnet. Iar tu da-mi doua motive pentru care stai cu clama aia in mana, in timp ce eu astept cu mana mea intinsa.

-Poftim ! Pariez ca rupi clama in interiorul contactului.

-Iar daca nu e asa, mananci sarma ?

Annette a intors privirea in oglinda portierii, oftand, simtindu-se deja insultata. O astfel de conversatie era sub nivelul ei de inteligenta, despre care mereu credea ca e prea ridicat.

Disputa celor doi mi-a dat suficient timp sa-mi calculez cuvintele. Ajunsesem sa simt lipsa celor doi, Lars si Anni, dar era doar o situatie de moment.

-De unde stiu eu ca rusul trage in Matheus si nu in mine ?

Am rupt tacerea intr-un glas neuiniform, prea speriat pentru mine. Presiunea din voce mi se citea ca raspunsul unei ghicitori, afisat invers pe pagina unui ziar. Miscarile meticuloase, dar lipsite total de gratie ale lui Jimbo s-au oprit subit. Gigantul si-a intors privirea spre micuta cu origini nobile. Am atintit privirea in fata, cu mainile inclestate la piept. Cei doi au inghetat privindu-se. Imi fusese de ajuns un gand, pentru a le rupe bariera.

-Am sa-l aduc afara, in pozitie de tragere. Eu nu voi avea aparare. E posibil ca Matheus sa mai ia pe cativa dupa el. Nimeni de la bordel, teoretic, nu ma stie, astfel incat sa-l trag afara imi va fi oarecum simplu. Rusul va fi in pozitie de tragere, cu tinta perfecta pentru amandoi. Daca era Lars, stiam clar in cine trage, acum… Prin urmare, repet, cum stiu eu…

Pe fata lui Jimbo incoltea zambetul, asa ca m-am oprit aici. Teoretic, astfel de ganduri nu le-as fi expus in fata lor, dar dupa cum am spus, era o situatie de moment.

Annette a ridicat o spranceana in semn de dezgust la afisul lui Jimbo. Si-a amintit subit de starea ei anterioara, preferand s-o imbratiseze. Jimbo s-a intors cu privirea in parbriz. A infipt de cateva ori sarma in contact, scotand-o de fiecare data, protejat inca de ghinion. Intr-un final a pornit si motorul, numai dupa ce s-a chinuit cateva secunde sa intoarca clema, bagata in locasul potrivit.

-O fac eu daca vrei. Mie nu mi-a frica.

Nu stiam daca o spunea din marinimie, sau din fanatism pentru fratie, problema era ca nu ma ajuta deloc.

-Nici mie nu mi-e frica. Dar daca rusul ma impusca pe mine, sau pe tine, si il lasa pe Matheus liber ?

-Il avem pe John langa el, cu pistolul la cap.

Analizase destul de bine gandul, cerebrala ca intotdeauna.

-Nu e bun. El nu are de unde sa stie daca Stas strage unde trebuie, sau nu.

-Atunci nu ai de unde sa stii, cum nici noi toti nu avem de ales.

Ireprosabila logica pentru o bruta.

-Corect. Nu am de unde a sti. Atunci, ramane cum am stabilit.

Era tot ce avea nevoie Jimbo. S-a incadrat atent pe banda si a pornit la drum. Pierdusem inca un minut pretios, asa ca timpul lucra din nou, impotriva noastra. Aveam maximum o jumatate de ora, sa gasesc o solutie si o idee pentru atragerea sconcsului din vizuina. Situatia se imputea destul de rau.

Asa cum ma invatase experienta, primul lucru de care aveam nevoie, era o motivatie pentru toate actiunile mele. De ce eram acum aici, cine ma adusese si pentru ce aveam de gand sa-mi pun viata in pericol, pentru a mia oara.  Tot ce incepuse cu un fragment de idee, se transformase in milioane de particule ale unui gand, oricum incomplet.

Annette s-a cufundat in scaunul din dreapta soferului, cu gandul in cu totul alta parte. Fara contact vizual, imi era imposibil sa stiu daca se gandeste la problema mea, sau daca deja gandul ii zburase in alte colturi ale imaginatiei ei bogate.

Trecand dintr-un bulevard in altul, de pe o artera pe alta, stop dupa stop, ne apropiam de cladirea, in jurul careia, speram ca voi incheia ultima misiune pentru fratie. Incercam sa gasesc o motivatie pentru actiunile mele, insa peisajul sumbru imi fura mereu atentia. La intersectia dintre Mozart Strasse cu bulevardul pe care se afla facultatea de medicina, am zarit pe trecerea de pietoni un batranel imbracat subtirel, cu o sapca alba in cap. Mergea ajutat de un baston, semn ca ajunsese la ultima faza a ghicitorii ce l-a impins pe sfinx catre suicid. Privindu-l cum incerca sa ajunga de partea cealalta, la “liman”, am primit primul raspuns al intrebarii mele. Aveam nevoie de un viitor, iar fratia mi-l asigurase. Castigasem suficient cat sa pot trai linistit restul zilelor, pana cand, cu putin noroc, voi ajunge si eu ca respectivul batranel. Aveam nevoie doar de o iesire din fratie, iar Matheus mi-o oferea pe cea din dric, pe cand Anni-Frid avea de gand sa stea de partea cealalta a intersectiei, asteptandu-ma in imaginarul meu viitor perfect. Apoi, mai era si Lars, evident. Principala mea calitate, inca de cand m-am cunoscut, a fost, contrar a ce spun multi, altruismul. O imagine egoista asupra peisajului privit din ansamblu, ar fi dovedit ca Lars ma abandonase. Aveam nevoie de el, si el de mine, insa el alesese sa dispara intr-unul dintre cele mai importante momente ale noastre. Pe de alta parte, lui ii datoram mult. Daca nu ar fi fost el, eu probabil as fi fost un contabil, un inginer sau un simplu proiectant de case. Cu nevasta, cu un copil ce descifra tainele mersului biped. Iar eu asta nu mi-am putut-o imagina niciodata. El m-a luat alaturi de el in organizatia asta blestemata, din care nu mai puteam iesi. Mi-a oferit sansa unei vieti mai bune, iar eu, in sinea mea, ii eram inca dator, prin urmare, nu-mi permiteam liniste pana nu-l voi vedea sau nu-i voi cunoaste cu exactitate starea. Fie intr-o groapa a unui cimitir, fie pe o plaja de prin State.

Am sperat mereu, chiar si in cele mai grele momente ale scurtei mele incursiuni in real, ca la un moment dat, voi primi o scrisoare din partea fratiei, ce m-ar fi informat despre iesirea mea la pensie. Apoi, intr-o ceremonie fastuoasa, mi s-ar fi citit onorurile, medalia mi-ar fi fost atarnata de gat de catre un stab si as fi fost eliberat din functie. In schimb, primisem deja, sute de nopti nedormite datorita misiunilor interminabile, al stresului si al orelor lungi petrecute prin saloanele insalubre de refacere ale fratiei. Desi au incercat de atatea ori sa ma scoata din joc, rezistasem cu stoicism, iar acum ma vedeam pus cu pistolul la tampla. Nu era o premiera pentru mine, insa era prima data cand simteam ca infrunt uraganul singur.

Jimbo a ramas concentrat asupra sofatului tot drumul. Annette cufundata in scaun, a intetinut tacerea asternuta sub plafonul bej al masinii sport.

-Daca nu apare Matheus in seara asta ?

Annette a rostit cuvintele chicotind, apoi a izbucnit intr-un ras isteric.

-Stai calm, a continuat ea, rusu’ ala nu e in stare sa traga deloc, nici in tine, nici in ala. In cel mai rau caz, trage si rateaza, tu bati malacii si ai plecat in treaba ta.

Un zambet mi-a incoltit pe fata.

Ajungand la doar doua strazi distanta, Jimbo a franat brusc, lasand in urma fum si urme de cauciuc incins pe asfalt. Atat eu cat si Annette l-am privit curiosi pentru o clipa, apoi ea, care fusese catapultata inspre parbriz, datorita centurii de siguranta, ramasa neatinsa, s-a inrosit de furie. A privit in fata, pregatindu-se pentru un urlet si o serie de invective, carora le masura logica. Fix in momentul cand sarja era pregatita, mana lui Jimbo s-a ridicat inspre ea, cu o miscare asemanatoare unui politist rutier, ce te informeaza ca ai facut ceva gresit…

-O intrebare.

-Sa te aud, i-am replicat eu, ferind-ul de ironia micutei din dreapta lui.

-De ce nu il impuscam direct cu pistoalele de mana, jos ?

-Buna intrebare. Te rog, Annette.

-Pentru asta ai incercat tu sa ma zbori prin parbriz ?! Inainte sa deschizi gura, macar gandesti ce urmeaza sa spui ?

-Evident.

-Fiindca, daca matahala apare acolo, si cu greu, Joseph il scoate afara, fi sigur ca nu iese singur. De tras, o sa se traga oricum. Irelevant daca Matheus iese singur, sau insotit de o armata. Dupa ce el e jos, matahalele din preajma vor intra in panica. Pentru rus, va fi imposibil sa mai traga, ei vor fi din nou pe fuga. Acolo intervenim noi. Eu si cu tine, sa il scoatem pe dumnealui. A indreptat degetul mare intors inspre mine. In plus, el nu are pistol. Lamurit, pisoias ?

-Asadar, indiferent de ce nimereste sau nu, bolsevicu’ are un singur glont ? O singura sansa ?

-Ma tem ca da.

Avea dreptate. Inca o data panica imi pusese stapanire pe oase.

-Nu aici trebuie sa ne intalnim cu Maria. Mergi tot in fata, si fa prima la dreapta. Acolo trebuie deja sa ne astepte. E 18:04

-Functioneaza eliminarea si aici ? Tare le-as tranti un glont in teasta, sa ma hlizesc deasupra hotiurilor lor.

Degajam deja furie in aer. Ma preateam pe mine insumi pentru ceea ce urma. Aveam nevoie de cinism si rabdare, daca voiam ca totul sa iasa perfect. Eram actorul principal, in prima piesa de teatru a Annettei. Trebuia sa fac impresie buna.

-Nicidecum. Unii fara altii, nu putem termina.

Jimbo a facut dreapta lent, ochii fiecaruia fiind atintiti la masinile pe care le lasam in urma. In oricare dintre ele, s-ar putea sa o gasim pe Maria zambindu-ne siret.

Am continuat drumul pana la capatul strazii, fara rezultat. Gigantul a parcat masina pe colt, dintr-o singura miscare. Parcarea lui era mai mult decat inexacta. Mi-am adunat gandurile si am deschis portiera. Am pasit cu piciorul stang afara, trecand peste prag. Am scos capul afara si privirea inainte. Ma pregateam sa ies complet, asigurat fiind ca in jur totul pare sigur, fara politie. Un claxon din spate m-a facut sa tresar speriat. Am ignorat unda de soc si am intors capul, cu mana dreapta inca in masina, in buzunarul in care se afla pistolul. Masina s-a apropiat. Un Volkswagen vechi, plin de noroi in jurul rotilor, a trecut pe langa mine cu farurile aprinse. S-a oprit fix in colt, iar din locul soferului a rasarit Maria. Ce alegere dubioasa pentru ea. Am iesit complet din masina. Jimbo a deschis geamul soferului si a inceput sa rada cu ochii la proaspata achizitie a echipei.

-Nu te mai hlizi, era singura masina din parcare.

Annette a iesit din masina rapid, fara sa o observ, tipic pentru ea. L-a privit pe Jimbo cu o spranceana ridicata, plina de ironie si dispret. S-a apropiat de Maria vorbindu-i in soapta. Eu am ales sa reintru in masina, cunoscand pe de rost cuvintele.

“Luati pozitie. Informati prin raport la locul stabilit.”

Altfel spus, Maria si cei doi din masina, vor pleca sa caute un bloc cu vedere la iesirea din spate a bordelului, care era de fapt, o cladire asemanatoare unei scoli, ce apartinea unui cetatean strain. Nimeni nu stia cum figureaza in acte respectiva cladire.  Noi ii vom astepta aici, iar odata ce Maria ne va spune ca au gasit locatie pentru Stanislav, filajul va incepe.

Annette a revenit in masina si mi-a confirmat ideea. Maria avea sa se intoarca aici, cat de curand posibil.

-Auziti la el. Rusu’ vrea sa traga cand Matheus intra in cladire.

-Imposibil, a rationat Jimbo.

-Asta i-am spus si eu.

-De ce e asa imposibil ? Era randul meu sa vorbesc fara vocea ratiunii. Era inca o picatura de frica, a carei acrete o extirpam prin cuvinte fara rost.

-Fiindca nu va sta neacoperit decat maximum cinci secunde, timp in care, oricum este in miscare. E acelasi motiv pentru care nu tragem cand apare la fereastra. Nu avem siguranta ca nimerim.

Raspunsul gigantului imi era clar intiparit in minte, inca de la intalnirea din cafenea, cand Annette a impartit indicatiile, ca o mama iubitoare. Cu toate astea, parca aveam nevoie de o confirmare, aveam nevoie sa ucid speranta, ca poate vom rezolva altfel, mai usor.

Desi mereu am fost catalogat drept un om dur, cinic, rece, acum simteam cum ma topesc, usor usor precum ceara de pe o lumanare, in asteptarea deznodamantului. Dar deja e tarziu pentru aprecieri personale. In mai putin de zece minute, Maria s-a intors la masina, si a intrat langa mine pe bancheta din spate.

-Suntem in blocul rosu, inalt, turn. Are zece etaje. Am deschis lacatul care ne oprea sa ajungem pe acoperis. Am tras cateva priviri de ansamblu.  Pozitia e perfecta, iar rusul pare in regula. A aratat arma, a incarcat-o, iar acum asteapta. John e langa el. E tare tacut, ma ingrijoreaza.

-Perfect. Filarea incepe. Asteptati in pozitie, pana in momentul in care Joseph iese cu Matheus din cladire. Incercati sa nu fiti depistati acolo sus. Daca apare cineva, printr-o pura intamplare, il lichidati fara nicio intrebare. Ne auzim la cafenea, la ora stabilita. Nu uitati ca acolo functioneaza eliminearea. Liber !

As fi vrut s-o opresc, s-o intreb cate ceva despre situatia celui mai nou membru al echipei noastre, insa era prea tarziu. Oricum, asta mi-ar fi sporit nelinistea. Cautam niste raspunsuri pe care nimeni nu le avea. In plus, nu stiam inca ce aveam de gand sa spun cand voi intra in cladire. La cat de indolent ma cunosc, urma sa improvizez ceva pe loc. Aceasta metoda, nu a dat niciodata rateu. Evident, cel ce ma invatase aceasta “tehnica” era Lars. El spunea mereu ca spontaneitatea este una dintre calitatile necesare in orice misiune pentru fratie.

Fara sa-mi dau seama cum si cand, am ajuns in fata cladirii. Aveam o pozitie aproape perfecta, camuflati de doi plopi. Eram chiar la intersectia dintre o straduta cu sens unic, brazdata de case vechi, si cea mare, cu iesiri la bulevard, cea pe care se afla bordelul.

-Este 18:16. Avem timp suficient sa examinam ce e in jur, iar tu ai timp sa-ti faci discursul, asta in cazul inconstient, in care nu ai inca nimic in minte.

-Am inteles, doamna.

M-am intins pe bancheta din spate.

-Sper ca nu ai de gand sa atipesti.

-Nicidecum. Ma treziti voi cand se intampla ceva interesant.

Am inchis ochii, linistit. Pentru prima data, imi gaseam o clipa de ragaz. Ceva imi spunea povestea nu e nici pe departe de final. Astfel, gandeam eu, ce rost are sa ma ingrijorez pentru ceea ce va urma in cateva ore ? Dupa cum am spus, eram actorul principal, deci cu siguranta pentru mine vor urma atat punctul culminant, cat mai ales deznodamantul.